Silvius Banica

Bună dimineața, Prieteni ! A mai trecut o noapte... Să mulțumim Celui de Sus și să ne bucurăm pentru încă o zi din restul vieții noastre... #disdedimineata

#profudeistorie 14 ianuarie este a 14-a zi a calendarului gregorian. Mai sunt 351 de zile până la sfârșitul anului (352 de zile în anii bisecți). Evenimente 1301: Dinastia Árpád, domnitoare în Regatul Ungariei începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, s-a stins odată cu moartea regelui Andrei al III-lea.[1] 1506: A fost descoperită într-o podgorie apropiată de bazilica Santa Maria Maggiore din Roma, grupul statuar grec Laocoon și fiii săi, cu o înălțime de 2,42 de metri și executat din marmură albă, aparținând perioadei elenistice. 1514: Papa Leon al X-lea emite o bulă papală împotriva sclaviei. 1539: Spania anexează Cuba. 1547: Ivan al IV-lea Cel Groaznic ia titlul de țar al Rusiei. 1557: Apare, la Brașov, "Octoihul", în limba slavonă, prima carte tipărită de diaconul Coresi. 1595: În lupta de la Putineiu, frații Buzești și Radu Calomfirescu, în fruntea unor detașamente ale oștii de țară, au înfrânt pe tătarii care invadasera țara. 1724: Regele Philip al V-lea al Spaniei abdică în favoarea fiului său cel mare, Ludovic, în vârstă de șaptesprezece ani, din motive încă supuse dezbaterii. 1814: Tratatul de la Kiel: Frederic al VI-lea al Danemarcei cedează Regatul Norvegiei lui Carol al XIII-lea al Suediei în schimbul Pomeraniei.[2] 1858: Napoleon al III-lea al Franței scapă de o tentativă de asasinat făcută de Felice Orsini și complicii săi la Paris.[3] 1895: Guvernul japonez anexează Arhipelagul Senkaku. 1900: Premiera, la Teatrul Constanzi din Roma a operei Tosca de Giacomo Puccini; în rolul titular Hariclea Darclée, celebra arie "Vissi d'arte, vissi d'amore" fiind compusă special pentru ea. 1911: Expediția lui Roald Amundsen la Polul Sud ajunge pe marginea de est a platformei de gheață Ross.[4] 1933: Se instalează guvernul național–țărănesc condus de Al Vaida–Voievod. 1953: Josip Broz Tito este ales primul președinte al Iugoslaviei.[5] 1954: Marilyn Monroe se căsătorește cu fostul star de baseball Joe DiMaggio. Biserica Catolică l-a excomunicat pe DiMaggio, divorțat, pentru bigamie. 1972: Urcă pe tron regina Margareta a II-a a Danemarcei, prima regină a Danemarcei din 1412 și primul monarh danez fără nume Frederic sau Christian din 1513. 1973: Concertul lui Elvis Presley din Hawaii este transmis în direct prin satelit și stabilește recordul ca cea mai urmărită emisiune de către un artist individual din istoria televiziunii americane. 1993: A apărut primul numar al revistei "Dilema", publicație editată de Fundația Culturală Română, avându-l ca editor-fondator pe Andrei Pleșu. 1999: A cincea mineriadă: Greva minerilor din Valea Jiului. Peste 10 000 de mineri își dau acordul în scris pentru a veni la București. 2004: Steagul cu cinci cruci a redevenit drapel național al Georgiei, după o pauză de aproximativ 500 de ani. 2005: Coborarea sondei Huygens pe Titan, cel mai important satelit al planetei Saturn. 2006: O explozie cauzată de acumularea de gaze a ucis șapte oameni la mina din Anina, România. Sărbători Odovania Praznicului Botezului Domnului (calendar crestin-ortodox) Sf. Cuv. Mucenici din Sinai si Rait (calendar crestin-ortodox, greco-catolic) Sf. Nina (calendar crestin-ortodox) Tăierea împrejur cea dupa trup a Domnului (calendar crestin-ortodox de stil vechi) Sf. Ier. Vasile cel Mare (calendar crestin-ortodox de stil vechi) Sf. Felix de Nola, preot și martir (calendar romano-catolic) Sf. Bianca, regina (calendar romano-catolic) Încheierea Sarb. Botezului Domnului (calendar greco-catolic) India: Festivalul Zmeelor ("Makar Sankranti" sau "Uttarayani") Italia: Spectacolul Nunților

#pursisimplu Cel mai mare oraș din lume: 38 de mil. de locuitori și 152 de zgârie-nori Andreea Dogar A alege cel mai mare oraș din lume nu este o treabă tocmai ușoară, deoarece în funcție de criteriile aplicate putem obține orașe diferite. Putem vorbi de cel mai mare oraș din lume în funcție de populație sau în funcție de suprafață. De asemenea, atunci când se ia în calcul criteriul populației, putem avea un clasament diferit în funcție de teritoriul considerat un oraș (cu sau fără zona metropolitană). Dacă orașul propriu-zis este delimitat de granițe administrative în interiorul cărora acționează o singură autoritate, orașul plus zona sa metropolitană poate include alte mici comunități, zone rezidențiale, suburbii care nu fac propriu-zis parte din metropolă, dar care gravitează în jurul ei și sunt puternic conectate de aceasta prin drumuri, căi ferate și servicii frecvente de transport. Dacă luăm în calcul și zona sa metropolitană, cel mai mare oraș din lume în funcție de populație este Tokyo, capitala Japoniei. Tokyo are o populație de 38.140.000 de locuitori și se întinde pe o suprafață de 2.193 de km². Fără zona metropolitană, populația sa este de 13,9 milioane de locuitori. Orașul este extrem de aglomerat, densitatea locuirii fiind de 6.349 de locuitori pe km². Și din cauza lipsei de spațiu, orașul s-a dezvoltat foarte mult pe verticală, Tokyo fiind unul dintre orașele cu cei mai mulți zgârie-nori din lume (un zgârie-nor e definit ca o clădire ce are minimum 150 de metri înălțime). În clasamentul orașelor cu cei mai mulți zgârie-nori din lume, Tokyo se află pe locul 6, cu 152 de astfel de clădiri, după Hong Kong, New York, Shenzen, Dubai (în Dubai se află și cea mai înaltă clădire din lume) și Shanghai. Cel mai mare oraș din lume are 900 de stații de tren În ceea ce privește transportul din Tokyo, metropola este deservită de un sistem public de transport foarte eficient. În oraș există nu mai puțin de 62 de linii de trenuri electrice și 900 de stații. Tokyo este urmat în top de Jakarta, capitala Indoneziei, care are 30.539.000 de locuitori. Podiumul este completat de metropola Guangzhou, din China, ce are 25.000.000 de locuitori. TOP cele mai mari orașe din lume Iată care sunt și celelalte cele mai mari orașe din lume, cu populația de peste 10 milioane de locuitori (cu zona metropolitană inclusă), conform wikipedia.org: 4. Beijing, China, 24,9 milioane 5. Shanghai, China, 24,75 milioane 6. Sao Paulo, Brazilia, 21,7 milioane (cel mai mare oraș din America de Sud) 7. Mexico City, Mexic, 21,6 milioane 8. Lagos, Nigeria, 21 de milioane (cel mai mare oraș din Africa) 9. Mumbai, India, 20,7 milioane 10. New York, SUA, 20,1 milioane (cel mai mare oraș din America de Nord) 11. Dhaka, Bangladesh, 20 de milioane 12. Osaka, Japonia, 19,3 milioane 13. Cairo, Egipt, 18,2 milioane 14. Delhi, India, 16,3 milioane 15. Moscova, Rusia, 16,1 milioane (cel mai mare oraș din Europa) 16. Bangkok, Thailanda, 15,9 milioane 17. Tianjin, China, 15,4 milioane 18. Los Angeles, SUA, 15 milioane 19. Buenos Aires, Argentina, 14,1 milioane 20. Londra, Marea Britanie, 14,04 milioane 21. Calcutta, India, 14,03 milioane 22. Xi’an, China, 13.569.700 milioane 23. Lahore, Pakistan, 13.569.000 milioane 24. Ho Chi Minh, Vietnam, 13,54 milioane 25. Teheran, Iran, 13,53 milioane 26. Istanbul, Turcia, 13,52 milioane 27. Kinshasa, Republica Democratică Congo, 13,2 milioane 28. Manila, Filipine, 12,87 milioane 29. Rio de Janeiro, Brazilia, 12,8 milioane 30. Seul, Coreea de Sud, 12,7 milioane 31. Nanjing, China, 12,6 milioane 32. Paris, Franța, 12,4 milioane 33. Shantou, China, 11,5 milioane 34. Lima, Peru, 10, 75 milioane 35. Shijiazhuang, China, 10,7 milioane 36. Bangalore, India, 10,5 milioane 37. Chengdu, China, 10,3 milioane

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.