Silvius Banica

#sazambimzic Da' până când?... ?

Bună dimineața, Prieteni ! A mai trecut o noapte... Să mulțumim Celui de Sus și să ne bucurăm pentru încă o zi din restul vieții noastre... #disdedimineata

#pursisimplu Uneori, îngerii sunt doar oameni obișnuiți care ne ajută să credem din nou în minuni...

Bine v-am găsit, Prieteni ! Seară relaxantă şi placută sufletului vostru vă doresc, oameni dragi ! #unapezidelamine

#pursisimplu DESPRE MAREA MINCIUNĂ „ZERO EMISII”: Bateriile nu creează electricitate – ele stochează electricitatea generată în altă parte, în special prin cărbune, uraniu, centrale naturale sau generatoare diesel. Deci afirmația că o mașină electrică este un vehicul cu emisii zero nu este deloc adevărată. Deoarece 60,2% din energia electrică produsă în Statele Unite provine din combustibili fosili, prin urmare 60,2% din mașinile electrice din SUA sunt pe bază de carbon. Dar asta nu e tot. Cei care se entuziasmează de mașinile electrice și revoluția verde ar trebui să se uite mai atent la baterii, precum și la turbine eoliene și panouri solare. Bateria tipică de mașină electrică cântărește 450 kg și are aproximativ dimensiunea unei valize. Conține 11 kg litiu, 27 kg nichel, 20 kg mangan, 14 kg cobalt, 91 kg grafit și 180 kg aluminiu, oțel și plastic. Există peste 6000 de celule litiu-ion separate în interior. Pentru a realiza fiecare baterie BEV, va trebui să procesați 11.340 kg sare pentru litiu, 13.600 kg minereu de cobalt, 2.268 kg de rășină de nichel și 11.340 kg de minereu de cupru. Per total, trebuie să sapi 226.800 kg de pământ pentru o baterie. " Cea mai mare problemă a sistemelor solare sunt substanțele chimice folosite pentru a transforma siliciul în învelișul folosit pentru panouri. Pentru a obține suficient siliciu pur, acesta trebuie tratat cu acid clorhidric, acid sulfuric, fluor, triclorotan și acetonă. În plus, sunt necesare galiu, arsenid, diselenidă de cupru-indian-galiu și telurudă de cadmiu, care sunt, de asemenea, extrem de toxice. Praful de silicon este un pericol pentru muncitori, iar gresia nu poate fi reciclată. Turbinele eoliene sunt ceva mai bun în ceea ce privește costurile și distrugerea mediului. Fiecare moară de vânt cântărește 1.688 tone (echivalentul greutății a 23 de case) și conține 1.300 tone de beton, 295 tone de oțel, 48 tone de fier, 24 tone de fibră de sticlă, iar metalele rare greu rămase, pigodiu și disprosiu. Fiecare dintre cele trei lame are 5.216 kg si are o durata de viata intre 15 si 20 de ani, dupa care trebuie inlocuite. Nu putem recicla pale de rotor uzate. Sigur, aceste tehnologii își pot avea locul, dar trebuie să privești dincolo de mitul libertății emisiilor dăunătoare. Să devii verde poate sună ca un ideal utopic, dar dacă privești costurile ascunse și încorporate într-un mod realist și imparțial, vei descoperi că ”mișcarea verde” face mai multe daune mediului Pământului decât pare. Nu trebuie să fim împotriva mineritului, vehiculelor electrice, energiei eoliene sau solare. Dar trebuie să arătăm realitatea! (text preluat de la Ion Dina)

Bună dimineața, Prieteni ! A mai trecut o noapte... Să mulțumim Celui de Sus și să ne bucurăm pentru încă o zi din restul vieții noastre... #disdedimineata

#pursisimplu Podul născut dintr-o iubire. Povestea Podului Grant, simbolul Giuleștiului cântat de Gică Petrescu • Legende urbane Filip Lupsa Pe lângă un reper important în istoria Bucureștiului și un adevărat simbol al cartierului Giulești, Podul Grant mai are o însemnătate aparte – acesta a fost dedicat lui Effingham Grant și iubirii pe care scoțianul ajuns pe aceste meleaguri a avut-o cu Zoe Racoviță, nepoata lui Dinicu și a Zincăi Golescu. Deși în prezent se mai află în picioare doar un pilon din vechiul pod, povestea Podului Grant este una aparte și merită auzită de cât mai mulți bucureșteni. Podul Grant face parte din viața locuitorilor din nord-vestul Bucureștiului. Pur și simplu. Mii și mii de mașini și de tramvaie trec zilnic pe aici, cei ai locului au crescut cu podul neclintit de aici, fiind nici mai mult nici mai puțin decât o adevărată poartă între centrul orașului și cartierele de la marginea orașului, și anume Crângași și Militari. Prin urmare, a fost vedetă în filmele lui Sergiu Nicolaescu, a fost cântat de Gică Petrescu aici și este un simbol aparte al acestei zone și al Capitalei în general. Totuși, de ce Grant? De unde provine denumirea? Ce poveste se ascunde în spate? Numele Grant, devenit „de-al casei” în București odată cu apariția podului, provine de pe meleaguri îndepărtate, tocmai din Scoția și a venit odată cu Effingham Grant, care a ajuns în Capitală în 1837, pe când avea doar 16 ani, ca secretar al consulului britanic. Misiunea tânărului a fost precum vremurile, departe de a fi ușoară. Grant trebuia să intermedieze corespondența dintre revoluționarii români pașoptiști care au fost exilați peste hotare și cei care se aflau încă în țară. Era o sarcină dificilă, cenzura din partea turcilor și a rușilor era extrem de aspră însă în scurt timp scoțianul a legat relații speciale cu nume precum Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu și nu numai. Grant trimitea scrisori, informații extrem de secrete dar și sume însemnate de bani. Ca secretar la Ambasada Britanică la București, scoțianul se bucura de imunitate diplomatică, însă pericolele nu erau de neglijat. Grant i-a ajutat și pe frații Golești, iar soarta a făcut ca el să o cunoască pe Zoe Racoviță, nepoata din partea mamei a Goleștilor, care au fost în centrul Revoluției din 1848 și care au fost nevoiți să trăiască peste hotare ulterior. Zoe era fiica lui Alexandru Racoviță, membru al uneia dintre familiile domnitoare și al Anei Racoviță, care provenea din neamul Goleștilor, nepoată a boierului Dinicu Golescu. Familia lor a avut de suferit după ce tatăl Anei a fost demis din funcția de ispravnic al Craiovei de generalul rus Alexander Duhamel din cauza faptului că a purtat în fața consulului rus de la Galați o eșarfă tricoloră. Acest eveniment a afectat profund bunăstarea familiei și a contribuit la sentimentele anti-țariste din rândul familiei de revoluționari. Astfel, la 28 octombrie 1850, Zoe Racoviță și Effingham Grant își unesc destinele, Zoe având la vremea aceea 23 de ani, o vârstă înaintată dacă facem comparație cu mama și cu bunica sa, care s-au căsătorit la 13, respectiv 14 ani. Deși nunta a fost una ca la carte, tânărul Grant nu a cerut zestre, opus obiceiului vremii, spre fericirea familiei Zoei. Nunta a avut loc la biserica Kretzulescu din București, iar la ceremonie din păcate nu au putut asista cei patru revoluționari Golești, unchii Zoei, care aveau interdicția de a reveni la acel moment în țară. Cei doi au avut împreună nu mai puțin de 16 copii Tot de Effingham Grant se leagă și denumirea de „Regie” La scurt timp după căsătorie, Grant a intrat în lumea afacerilor, fiind un industriaș unic în București – acesta a înființat o fabrică de tutun și sere unde a cultivat orhidee, o premieră pentru aceste meleaguri. Mai mult, Effingham Grant fusese încredințat de Consiliul de Miniștri să comande mașinăriile necesare pentru realizarea monedelor de argint. Totuși, scoțianul avea să vândă terenul de la palatul Belvedere (a păstrat palatul). Terenul a fost lotizat, iar fabrica de tutun a intrat în proprietatea statului, devenind „Re­gia Mo­no­polurilor Statului”, denumire care a dat azi numele de „Regie” al cartierului. Sfârșitul acestei povești avea să vină fulgerător – Zoe a murit de boală în 1892 iar Effingham avea să-i urmeze destinul doar două săptămâni mai târziu, de inimă rea. Podul Grant a fost realizat de Robert, fiu al lui Effingham Podul care lega Calea Griviței de Crângași a fost realizat de Robert Grant, inginer și fiu al lui Effingham Grant. Proiectul a fost început în 1902 și a fost inaugurat în 1910, iar podul a fost denumit Effingham Grant, în cinstea tatălui său. „În forma sa inițială din 1910, podul consta din patru tabliere metalice din oțel pudlat cu deschiderea de 42 m, cu grinzi cu zăbrele calea jos, de tip Schwedler, care au fost recuperate de la podul peste râul Putna Seacă de la linia Buzău-Mărășești când acestea au fost înlocuite cu altele de oțel. Ulterior când au fost contruite cele două linii de acces în Depoul București Călători, Podul Grant a fost lungit cu două deshideri de câte 10 m din grinzi metalice înglobate în beton. În perioada postbelică și până în deceniul șapte, Podul Grant a fost singura construcție de acest fel din România”, potrivit bucurestiivechisinoi.ro. Desigur, Podul Grant a suferit mai multe modificări și modernizări de-a lungul anilor, prima dată în 1929, când „Atelierele Centrale de Poduri”, întreprindere proprie a Companiei de Căi Ferate din România, specializată în uzinarea și montajul podurilor de cale ferată, a executat lucrări de consolidare a Podului Grant. La finalul anilor ’70 a început construirea unui pod nou, care avea să deservească traficul crescut din zonă, dar și care să fie adaptat la cerințele antiseismice de la acea vreme, după puternicul cutremur din 1977.