Silvius Banica

Bună dimineața, Prieteni ! A mai trecut o noapte... Să mulțumim Celui de Sus și să ne bucurăm pentru încă o zi din restul vieții noastre... #disdedimineata

#profudeistorie 14 ianuarie este a 14-a zi a calendarului gregorian. Mai sunt 351 de zile până la sfârșitul anului (352 de zile în anii bisecți). Evenimente 1301: Dinastia Árpád, domnitoare în Regatul Ungariei începând cu sfârșitul secolului al IX-lea, s-a stins odată cu moartea regelui Andrei al III-lea.[1] 1506: A fost descoperită într-o podgorie apropiată de bazilica Santa Maria Maggiore din Roma, grupul statuar grec Laocoon și fiii săi, cu o înălțime de 2,42 de metri și executat din marmură albă, aparținând perioadei elenistice. 1514: Papa Leon al X-lea emite o bulă papală împotriva sclaviei. 1539: Spania anexează Cuba. 1547: Ivan al IV-lea Cel Groaznic ia titlul de țar al Rusiei. 1557: Apare, la Brașov, "Octoihul", în limba slavonă, prima carte tipărită de diaconul Coresi. 1595: În lupta de la Putineiu, frații Buzești și Radu Calomfirescu, în fruntea unor detașamente ale oștii de țară, au înfrânt pe tătarii care invadasera țara. 1724: Regele Philip al V-lea al Spaniei abdică în favoarea fiului său cel mare, Ludovic, în vârstă de șaptesprezece ani, din motive încă supuse dezbaterii. 1814: Tratatul de la Kiel: Frederic al VI-lea al Danemarcei cedează Regatul Norvegiei lui Carol al XIII-lea al Suediei în schimbul Pomeraniei.[2] 1858: Napoleon al III-lea al Franței scapă de o tentativă de asasinat făcută de Felice Orsini și complicii săi la Paris.[3] 1895: Guvernul japonez anexează Arhipelagul Senkaku. 1900: Premiera, la Teatrul Constanzi din Roma a operei Tosca de Giacomo Puccini; în rolul titular Hariclea Darclée, celebra arie "Vissi d'arte, vissi d'amore" fiind compusă special pentru ea. 1911: Expediția lui Roald Amundsen la Polul Sud ajunge pe marginea de est a platformei de gheață Ross.[4] 1933: Se instalează guvernul național–țărănesc condus de Al Vaida–Voievod. 1953: Josip Broz Tito este ales primul președinte al Iugoslaviei.[5] 1954: Marilyn Monroe se căsătorește cu fostul star de baseball Joe DiMaggio. Biserica Catolică l-a excomunicat pe DiMaggio, divorțat, pentru bigamie. 1972: Urcă pe tron regina Margareta a II-a a Danemarcei, prima regină a Danemarcei din 1412 și primul monarh danez fără nume Frederic sau Christian din 1513. 1973: Concertul lui Elvis Presley din Hawaii este transmis în direct prin satelit și stabilește recordul ca cea mai urmărită emisiune de către un artist individual din istoria televiziunii americane. 1993: A apărut primul numar al revistei "Dilema", publicație editată de Fundația Culturală Română, avându-l ca editor-fondator pe Andrei Pleșu. 1999: A cincea mineriadă: Greva minerilor din Valea Jiului. Peste 10 000 de mineri își dau acordul în scris pentru a veni la București. 2004: Steagul cu cinci cruci a redevenit drapel național al Georgiei, după o pauză de aproximativ 500 de ani. 2005: Coborarea sondei Huygens pe Titan, cel mai important satelit al planetei Saturn. 2006: O explozie cauzată de acumularea de gaze a ucis șapte oameni la mina din Anina, România. Sărbători Odovania Praznicului Botezului Domnului (calendar crestin-ortodox) Sf. Cuv. Mucenici din Sinai si Rait (calendar crestin-ortodox, greco-catolic) Sf. Nina (calendar crestin-ortodox) Tăierea împrejur cea dupa trup a Domnului (calendar crestin-ortodox de stil vechi) Sf. Ier. Vasile cel Mare (calendar crestin-ortodox de stil vechi) Sf. Felix de Nola, preot și martir (calendar romano-catolic) Sf. Bianca, regina (calendar romano-catolic) Încheierea Sarb. Botezului Domnului (calendar greco-catolic) India: Festivalul Zmeelor ("Makar Sankranti" sau "Uttarayani") Italia: Spectacolul Nunților

#pursisimplu Cel mai mare oraș din lume: 38 de mil. de locuitori și 152 de zgârie-nori Andreea Dogar A alege cel mai mare oraș din lume nu este o treabă tocmai ușoară, deoarece în funcție de criteriile aplicate putem obține orașe diferite. Putem vorbi de cel mai mare oraș din lume în funcție de populație sau în funcție de suprafață. De asemenea, atunci când se ia în calcul criteriul populației, putem avea un clasament diferit în funcție de teritoriul considerat un oraș (cu sau fără zona metropolitană). Dacă orașul propriu-zis este delimitat de granițe administrative în interiorul cărora acționează o singură autoritate, orașul plus zona sa metropolitană poate include alte mici comunități, zone rezidențiale, suburbii care nu fac propriu-zis parte din metropolă, dar care gravitează în jurul ei și sunt puternic conectate de aceasta prin drumuri, căi ferate și servicii frecvente de transport. Dacă luăm în calcul și zona sa metropolitană, cel mai mare oraș din lume în funcție de populație este Tokyo, capitala Japoniei. Tokyo are o populație de 38.140.000 de locuitori și se întinde pe o suprafață de 2.193 de km². Fără zona metropolitană, populația sa este de 13,9 milioane de locuitori. Orașul este extrem de aglomerat, densitatea locuirii fiind de 6.349 de locuitori pe km². Și din cauza lipsei de spațiu, orașul s-a dezvoltat foarte mult pe verticală, Tokyo fiind unul dintre orașele cu cei mai mulți zgârie-nori din lume (un zgârie-nor e definit ca o clădire ce are minimum 150 de metri înălțime). În clasamentul orașelor cu cei mai mulți zgârie-nori din lume, Tokyo se află pe locul 6, cu 152 de astfel de clădiri, după Hong Kong, New York, Shenzen, Dubai (în Dubai se află și cea mai înaltă clădire din lume) și Shanghai. Cel mai mare oraș din lume are 900 de stații de tren În ceea ce privește transportul din Tokyo, metropola este deservită de un sistem public de transport foarte eficient. În oraș există nu mai puțin de 62 de linii de trenuri electrice și 900 de stații. Tokyo este urmat în top de Jakarta, capitala Indoneziei, care are 30.539.000 de locuitori. Podiumul este completat de metropola Guangzhou, din China, ce are 25.000.000 de locuitori. TOP cele mai mari orașe din lume Iată care sunt și celelalte cele mai mari orașe din lume, cu populația de peste 10 milioane de locuitori (cu zona metropolitană inclusă), conform wikipedia.org: 4. Beijing, China, 24,9 milioane 5. Shanghai, China, 24,75 milioane 6. Sao Paulo, Brazilia, 21,7 milioane (cel mai mare oraș din America de Sud) 7. Mexico City, Mexic, 21,6 milioane 8. Lagos, Nigeria, 21 de milioane (cel mai mare oraș din Africa) 9. Mumbai, India, 20,7 milioane 10. New York, SUA, 20,1 milioane (cel mai mare oraș din America de Nord) 11. Dhaka, Bangladesh, 20 de milioane 12. Osaka, Japonia, 19,3 milioane 13. Cairo, Egipt, 18,2 milioane 14. Delhi, India, 16,3 milioane 15. Moscova, Rusia, 16,1 milioane (cel mai mare oraș din Europa) 16. Bangkok, Thailanda, 15,9 milioane 17. Tianjin, China, 15,4 milioane 18. Los Angeles, SUA, 15 milioane 19. Buenos Aires, Argentina, 14,1 milioane 20. Londra, Marea Britanie, 14,04 milioane 21. Calcutta, India, 14,03 milioane 22. Xi’an, China, 13.569.700 milioane 23. Lahore, Pakistan, 13.569.000 milioane 24. Ho Chi Minh, Vietnam, 13,54 milioane 25. Teheran, Iran, 13,53 milioane 26. Istanbul, Turcia, 13,52 milioane 27. Kinshasa, Republica Democratică Congo, 13,2 milioane 28. Manila, Filipine, 12,87 milioane 29. Rio de Janeiro, Brazilia, 12,8 milioane 30. Seul, Coreea de Sud, 12,7 milioane 31. Nanjing, China, 12,6 milioane 32. Paris, Franța, 12,4 milioane 33. Shantou, China, 11,5 milioane 34. Lima, Peru, 10, 75 milioane 35. Shijiazhuang, China, 10,7 milioane 36. Bangalore, India, 10,5 milioane 37. Chengdu, China, 10,3 milioane

#pursisimplu

#pursisimplu

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

#pursisimplu Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție • Filip Lupsa Halele Centrale au rămas astăzi o simplă amintire, însă în Bucureștiul de odinioară, neatins încă de planurile regimului comunist, aici se afla „stomacul” orașului, locul unde se vindeau și cumpărau cărnuri, legume și fructe de toate felurile și aproape orice i-ar fi trecut prin cap bucureșteanului de acum. Și tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor. Înainte de mall-uri și de supermarketuri, în Capitală locul unde se aduna toată lumea din oraș la cumpărături era unul mare (și lat) – Halele Centrale. Dacă Bucureștiul ar fi un stup, Halele Centrale ar fi locul de unde s-ar hrăni toate „albinele” și de unde mâncarea ajungea în casele din tot orașul. Gospodine, negustori, slujitoare și mulți alții veneau aici încă de când se crăpa de zi și rădeau tot ce se găsea în hale și pe tarabe. Tot de aici puteai să cumperi și flori și ce mai căutai pentru casă dar și să închiriezi sau să angajezi tăietori de lemne, grădinari sau servitori, potrivit Via București. „Aci e nodul comercial al capitalei și hrana ei. Fiindcă în halele centrale se întâlnesc toate străzile negustorești: Lipscanii, Moșii, Carol, Smârdan. De aci se aprovizionează toată capitala cu carne, cu pește, cu legume, cu fructe. Aci este și piața de flori, de aci se pot angaja servitoare, grădinari, tăietori de lemne, țigănci pentru văruit. Se pot cumpăra scoarțe românești, și semințe și flori, săpun și opinci, oale și smântână, stambă și șireturi de ghete.”, scria Mircea Damian în lucrarea sa „București”. Halele Centrale, zise și „Pântecele Bucureștiului”. Povestea locului unde se vindea și se cumpăra toată ziua și unde se dregeau oamenii după beție Deloc surprinzător că întreaga zonă din centru era un freamăt și o agitație continuă, pentru că era greu să urnești din loc și să hrănești toți locuitorii Capitalei. În 1936 spre exemplu, în București locuiau puțin peste 650.000 de locuitori, care consumau zilnic între 150 și 175.000 de kilograme de carne de la 3.400-3.500 de vite și peste 50.000 de păsări, 50.000 de kilograme de mălai, între 300 și 400.000 de ouă, undeva pe la 115.000 kilograme de cartofi și peste 100.000 de kilograme de zarzavat… Astfel, putem spune cu ușurință că Halele Centrale erau stomacul, pântecele, burta, farfuria (spuneți-le cum le vreți) Bucureștilor. Dar ce găseai mai exact la Halele Centrale? Aproape de Dâmbovița, fix în „buricul” orașului, se ridica „Sfânta Treime” formată din Hala Mare, Hala de Pește și Hala de Păsări. Dacă urcai puțin spre dealul Mitropoliei, vedeai șirurile de tarabe ale pieței de fructe și legume Bibescu-Vodă. Pe cele două maluri ale Dâmboviței, la distanță de doar câteva sute de metri, puteai să găsești aproape tot de ce aveai nevoie, la prețuri mici (pentru a menține marfa în mișcare), și pentru a chema aici bucureșteanul tot la 2-3 zile. Deci cam cum e azi la supermarketuri. Hmm… „…de cum se lumineaza de ziuă, sunt luate cu asalt de un întreg popor de cucoane, de bucătărese, de servitoare, de gospodari, de restauratori, o lume înarmată cu coșuri și panere, care se înghesue, se frământă, se agită, discută, se ceartă, cumpără, protestează…”. Bineînțeles, aici nu veneau doar bucureștenii de rând, la Halele Centrale veneau și comercianți mai mici sau mari să se aprovizioneze – „detailiști” sau slugile și servitorii celor mai înstăriți. Când au apărut Halele Centrale Comercianții au apărut în mijlocul orașului pe timpul Regulamentelor Organice, undeva la 1834, însă piața era dezorganizată și haotică. Aproape trei decenii mai târziu, pe vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, se decide construirea unei hale impresionante, inspirată de „les Halles” aflate pe malul Senei, în Paris. Hala urma să fie axată pe vânzarea cărnii, și pentru acest proiect autoritățile l-au desemnat pe afaceristul francez Alexis Godillot. Halele pentru păsări și pește au fost ridicate ulterior, pe măsură ce aici au venit din ce în ce mai mulți comercianți cu fel de fel de produse pentru locuitori. Liniștea din hala de pește și haosul din hala de păsări Deloc surprinzător, cea mai zgomotoasă parte din Halele Centrale era cea unde se vindeau păsări vii, unde printre glasurile zburătoarelor răzbeau conversații umoristice, precum următoarea discuție surprinsă în „Ilustrațiunea Română” în septembrie 1929. „Într’un colţ, o gospodină care n’a uitat să’şi sulemenească faţa ca o sorcovă, «cercetează» o pereche de găini. Cu degetele înfipte în penele găinilor, explorează diferitele regiuni, probabil pentru a stabili cantitatea de grăsime de care dispun; apoi, cu gravitatea celui mai desăvârșit cunoscător, dă sentința: – Slabe de mor în mână. Nici gratis nu le iau. Vânzătoarea, o precupeață «de rasă», acoperită de sus până jos de fulgi, un fel de uniformă a acestor negustorese, protestează violent, într’un vocabular dintre cele mai amuzante. Apoi smucind păsările din mâna gospodinei, îi spune: – Te pricepi la găini, cum mă pricep eu la sulimanurile dumitale. Găina este slabă pentru că ouă. Face săraca 2 ouă pe zi. Asta face 7 lei pe zi. În cincisprezece zile ţi-ai scos banii şi mănânci găina pe gratis… Ai înţeles? Femeia, surprinsă de această socoteală, rămâne o clipă pe gânduri apoi, aducându-şi aminte de insulta cu sulimanu, îi răspunse: – Acum nici dacă-mi plăteşti n’o mai iau.” Haosul din hala de păsări era completat de liniștea din hala de pește. Și asta nu pentru că peștii nu ciripesc din acvarii, ci pentru că nu prea se înghesuiau cumpărătorii. Și nici peștele nu prea era din belșug. „Doi pensionari cu părul alb, discută în faţa unui compartiment plin cu peşte sărat. Sunt două-trei ciortane, dar sunt atât de scumpe de parcă sunt aduse de la Polul Nord. – Peşti de reclamă, domnule. Sunt peşti pentru bogătaşi, nu pentru noi… – De ce’or fi atât de scumpi? Cu cât s’au înmulţit şi s’a eftinit preţul peştilor de pe Calea Victoriei, pe atât s’a scumpit prețul peștilor veritabili. Vânzătorul de peşte se amestecă şi el în vorbă: – Scump cumpărăm, scump vindem. Vine peşte puţin şi cât vine se vinde dis de dimineaţă… Dacă aveţi dv. mai ieftin, cumpărăm… Pensionarii se priviră miraţi, apoi unul adăugă : – Balta noastră e biata pensie. Şi nici ea nu mai are peşte…” Tot la Halele Centrale începeau raziile poliției și se încheiau bețiile bucureștenilor Fiind în mijlocul orașului, era mai greu să eviți Halele Centrale, mai ales pentru că pe aici treceau o bună parte din liniile de tramvai, pe aici mergeau mașini și căruțe și să nu uităm de vânzătorii ambulanți sau de hoții de buzunar. Așa se face că de fiecare dată când căutau infractori sau bandiți, polițiștii începeau vânătoarea de la Halele Centrale. Hoții profitau de forfotă, de mulțimea de tarabe și de magazinașe și se făceau nevăzuți fie în mulțime fie prin ceva crăpături sau prăvălii mărginașe. Dimineața, înainte să se crape de ziuă și să înceapă să vină pâlcurile de oameni la cumpărături, la mesele din hală unde puteai să mănânci apăreau petrecăreții încă amețiți de aburii alcoolului dar și de nesomn, care mâncau aici o ciorbă de burtă sau de acritură care îi scăpa de rău și de mahmureală.

#sazambimzic

Bine v-am găsit, Prieteni ! Seară relaxantă ÅŸi placută sufletului vostru vă doresc, oameni dragi ! #unapezidelamine

#pursisimplu

#profudeistorie 13 ianuarie este a 13-a zi a calendarului gregorian. Mai sunt 352 de zile până la sfârșitul anului (353 de zile în anii bisecți). Evenimente: 27 î.Hr.: Octavianus a reorganizat statul și armata, statul roman devenind Principat (d. 14 d.Hr.) 1328: Eduard al III-lea al Angliei se căsătorește cu Filipa de Hainault, fiica contelui de Hainault. 1602: Este publicată piesa lui William Shakespeare, „Nevestele vesele din Windsor”. 1610: Galileo Galilei descoperă cel de-al patrulea satelit al planetei Jupiter, Callisto. 1776: Războiul de independență al Statelor Unite: George Washington întră triumfal în New York în fruntea trupelor. 1832: A început aplicarea Regulamentului Organic în Moldova. 1854: A fost eliberat primul patent pentru un acordeon pe teritoriul american. 1898: Articolul "J'accuse" a lui Émile Zola a fost publicat în ziarul L’Aurore în legatura cu afacerea Dreyfus. 1906: Un incendiu puternic distruge orașul Panama. 1910: A avut loc prima transmisie radiofonică de operă: Enrico Caruso cântând pe scena Metropolitan-ului din New York este captat la 30 de km distanță. 1914: Are loc, la sala Clasic, premiera filmului istoric „Cetatea Neamțului”, după nuvela lui Costache Negruzzi și piesa lui Vasile Alecsandri. Realizat cu mijloace modeste, cu concursul ansamblului Național craiovean, filmul (care s-a pierdut) interesează în special pentru faptul că a fost scris și realizat de scriitorii Emil Gârleanu și Corneliu Moldovan. 1915: Un cutremur în Avezzano, Italia. Au decedat 29.800 de oameni. 1917: Catastrofa feroviară de la Ciurea, cel mai grav accident feroviar din România. 1918: Guvernul Rusiei Sovietice întrerupe relațiile diplomatice cu România (13/26 ianuarie). În legătură cu tezaurul României, sovietul comisarilor poporului al RSFS Ruse declară: "Tezaurul României, aflat în păstrare la Moscova, se declară intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică își asumă răspunderea de a păstra acest tezaur pe care îl va preda în mâinile poporului român". 1923: După instaurarea dictaturii fasciste în Italia, la 29 octombrie 1922, regele îl însărcinează pe Benito Mussolini cu formarea guvernului. Crearea Marelui Consiliu Fascist. 1926: România aderă la Convenția de la Geneva din 9 decembrie 1923, referitoare la regimul internațional al căilor ferate, și la Convenția de la Geneva din 3 noiembrie 1923, privind simplificarea formalităților vamale. 1937: Sunt uciși, de comunistul Valter Roman, în localitatea Majadahonda, aproape de Madrid, în urma războiului civil spaniol, comandanții legionari, Ion Moța și Vasile Marin. În anul 1970, în memoria celor doi legionari, la Majadahonda, s-a ridicat un monument comemorativ. 1941: Generalul Ion Antonescu efectuează o vizită în Germania, în cursul căreia are o întrevedere cu Adolf Hitler, obținând sprijinul acestuia în conflictul intern dintre el și Mișcarea Legionară. 1942: Producătorul american de automobile, Henry Ford, primește brevetul pentru automobilul din plastic, care este cu 30% mai ușor decât o mașină obișnuită. 1964: "Capitol Records" a lansat primul single The Beatles în SUA, „I wanna hold your hand”, care a atins cifra de un milion de exemplare vândute, după numai 3 săptămâni. 1964: Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea, este numit arhiepiscop de Cracovia, Polonia. 1967: Ziua eliberării naționale în republica Togo. 1990: La granița României cu RSS Moldovenească (ulterior Republica Moldova), este desființat gardul de sârmă ghimpată și sunt introduse facilități de trecere a frontierei. 1991: Trupele sovietice au ocupat Departamentul Securității Statului (tipografia din Vilnius). A avut loc atacul asupra televiziunii și centrului de presă din Vilnius, soldat cu morți și răniți 1993: Încep raiduri aeriene ale aliaților asupra sudului Irakului și a unei uzine de la periferia Bagdadului, care vor dura până la 18 ianuarie 1993. Irakul anunță că atacurile s-au soldat cu 44 de morți. 1993: A fost semnată, la Paris, „Convenția cu privire la interzicerea elaborării, producerii, depozitării și utilizării armamentului chimic și lichidarea acestuia”. A intrat în vigoare la 29 aprilie 1997. 1997: Biroul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a hotărât suspendarea statutului de invitat special, pentru Belarus, pe care l-a obținut în septembrie 1992. 1998: Ziua luptătorilor pentru libertatea Lituaniei, pentru a marca tragicele evenimente din 11-13 februarie 1991, când trupele sovietice au ocupat Departamentul Securității Statului (tipografia din Vilnius). A avut loc atacul asupra televiziunii și centrului de presă din Vilnius, soldat cu morți și răniți. 1999: Baschetbalistul american, Michael Jordan, și-a anunțat pentru a doua oară retragerea din circuitul NBA. 2001: În insula El Salvador a avut loc un cutremur cu magnitudinea 7,6 pe scara Richter. Bilanțul catastrofei: peste 5.000 de morți. 2006: Se inaugurează Stația Law-Racoviță, prima stație românească permanentă de cercetare și explorare din Antarctica. 2012: Nava de pasageri de croazieră Costa Concordia se scufundă pe coasta Italiei; 32 de decese, 2 persoane dispărute și 64 de răniți. Operațiunile de repunere pe linia de plutire a epavei navei de croazieră au început la 16 septembrie 2013 la ora 07.00 GMT și s-au finalizat la 17 septembrie 2013 la ora 02.00 GMT. 2021: Președintele american Donald Trump este pus sub acuzare pentru a doua oară de Camera Reprezentanților, o premieră în istoria SUA. El a fost acuzat de „incitare la insurecție” ca urmare a comentariilor sale la un miting precedent asaltului asupra Capitoliului Statelor Unite. Sărbători Sf. Mc. Ermil si Stratonic (calendar crestin-ortodox, greco-catolic) Sf. Ier. Iacob, episcop de Nisibe (calendar crestin-ortodox) Sf. Ilarie de Poitiers, ep. și învățător al Bisericii (calendar anglican, romano-catolic, evanghelic, ortodox) India: Festivalul cămilei, în orașul-cetate Bikaner (13-14 ianuarie) Togo: Ziua națională. Ziua eliberării naționale (1967) Rusia: Ziua presei Suedia, Norvegia: Sărbătoarea Tjugondedag jul

Bună dimineața, Prieteni ! A mai trecut o noapte... Să mulțumim Celui de Sus și să ne bucurăm pentru încă o zi din restul vieții noastre... #disdedimineata

Bine v-am găsit, Prieteni ! Seară relaxantă ÅŸi placută sufletului vostru vă doresc, oameni dragi ! #unapezidelamine

#profudeistorie 12 ianuarie este a 12-a zi a calendarului gregorian. Mai sunt 353 de zile până la sfârșitul anului (354 de zile în anii bisecți). Evenimente 1878: Trupele române, ocupă Smârdanul. În imagine „Atacul de la Smârdan”, tablou de Nicolae Grigorescu 1483: Căsătoria Olenei, fiica lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, cu Ivan, fiul și moștenitorul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea. 1528: Gustav I este încoronat rege al Suediei. El domnea deja de la alegerea sa în iunie 1523. 1616: Orașul Belém, Brazilia, este fondat pe delta fluviului Amazon, de către căpitanul portughez Francisco Caldeira Castelo Branco. 1840: Eforia Școalelor dă actul prin care se decide că țiganii au dreptul de a învăța alături de toți ceilalți cetățeni. 1848: Revoluția de la 1848 izbucnește în Italia, la Palermo. 1872: Yohannes al IV-lea este încoronat împărat al Etiopiei la Axum, prima încoronare imperială în acel oraș în peste 200 de ani. 1878: Războiul de Independență: trupele române, ocupă Smârdanul, punct important în sistemul de apărare al Cetății Vidin. 1880: Olanda recunoaște independența României. 1888: Furtuna de zăpadă Schoolhouse Blizzard, numită și „Viscolul școlar” străbate statele americane din marile cîmpii. Cel puțin 200 de oameni surprinși de viscol sunt uciși, majoritatea elevi. Viscolul a venit în mod neașteptat într-o zi relativ caldă. 1915: Camera Reprezentanților a Statelor Unite ale Americii respinge o propunere de a solicita statelor să acorde femeilor dreptul de vot. 1918: Are loc accidentul minier de cărbune în Halmer End, Staffordshire, în care mor 155 de bărbați și băieți. 1920: Nava franceză de pasageri SS Afrique se află pe coasta franceză când pierde puterea motorului într-o furtună și se scufundă. Dintre cei 609 pasageri și membri ai echipajului, doar 34 supraviețuiesc. Accidentul este considerat unul dintre cele mai mari dezastre din istoria transportului cu abur francez. 1932: Are loc premiera filmului "Chemarea dragostei", care prezintă povestea unei fete de țară sedusă de un boier cinic și aruncată în "vâltoarea metropolei". Zbuciumul fecioarei abandonate era punctat de diverse arii de operă și pagini folclorice asigurate de popularul Zavaidoc. 1943: Trupele sovietice fac prima breșă în încercuirea germană a orașului Leningrad. 1950: URSS reintroduce pedeapsa cu moartea pentru spionaj și sabotaj. 1951: Intră în vigoare Convenția cu privire la prevenirea și reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 9 decembrie 1948. România a aderat la Convenție la 3 noiembrie 1950. 1957: Crearea Conferinței permanente a puterilor locale și regionale din Europa (azi Congresul puterilor locale și regionale din Europa), reunind în cadrul Consiliului Europei aleșii colectivităților locale și regionale. 1967: După moartea sa, corpul lui James Bedford, profesor american de psihologie la Universitatea din California, este pus în crioconservare. Decedatul este prima persoană care speră la o resuscitare în viitor în acest fel. 1984: În Egipt a reînceput procesul de restaurare a marilor piramide. 1990: Zi de doliu național în memoria victimelor Revoluției din decembrie 1989. 1990: La București se desfășoară un miting în care se cere reintroducerea pedepsei capitale; cu acea ocazie eșuează încercarea lui Dumitru Mazilu de a prelua conducerea Consiliului FSN și a-l înlătura pe Ion Iliescu de la putere 1991: Congresul american a răspuns pozitiv demersului propus de președintele George W. Bush, de a lua parte la confruntările militare din Golful Persic 1995: La Trenton, New Jersey, are loc prima audiție a lucrării compozitorului de origine română, Sabin Păutza, scrisă cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere a lui Martin Luther King jr. 1998: Un numar de 19 țări europene, între care și România, semnează, la Paris, Protocolul privind interzicerea clonării umane – primul text de drept internațional constrângător elaborat în acest domeniu 1999: Greva minerilor din Valea Jiului. Liderii minerilor cer venirea președintelui Emil Constantinescu în Valea Jiului. 2001: Intră în vigoare Acordul bilateral între Polonia și Kazahstan privind obligativitatea vizelor. 2004: Cel mai mare transatlantic din lume, RMS Queen Mary 2, își face călătoria inaugurală. 2007: Cometa C/2006 P1 (McNaught), cea mai mare cometă măsurată vreodată, se află la zenit, vizibilă în timpul zilei. 2010: Are șoc cutremurul din Haiti, care a ucis între 220.000 și 300.000 de oameni și a distrus o mare parte din capitala Port-au-Prince.[9] 2012: Proteste la București, pe măsură ce manifestările de două zile continuă împotriva măsurilor de austeritate economică ale președintelui Traian Băsescu. În numeroase orașe românești sunt raportate ciocniri între protestatari și ofițeri ai legii. Sărbători Sf. Mc. Tatiana diaconița si Eutasia (calendar crestin-ortodox; calendar romano-catolic; calendar greco-catolic)

Bună dimineața, Prieteni ! A mai trecut o noapte... Să mulțumim Celui de Sus și să ne bucurăm pentru încă o zi din restul vieții noastre... #disdedimineata

#pursisimplu Bizara bătălie cu turcii în care Ștefan a fost declarat mort În cei 47 de ani de domnie, Ștefan cel Mare a purtat 42 de războaie. A pierdut doar cinci dintre acestea. Cel mai mare inamic al Moldovei conduse de Ștefan cel Mare a fost Imperiul Otoman. Moldovenii cunoscutului domnitor și turcii s-au bătut vreme de 13 ani. Deși a pierdut două cetăți importante, Chilia și Cetatea Albă, în mâinile otomanilor, voievodul moldovean a reușit să câștige câteva bătălii memorabile. Evident, cea mai spectaculoasă victorie a fost cea de la Vaslui, din anul 1475. Acest mare război cu otomanii s-a încheiat cu o ultimă confruntare. A rămas în istorie sub numele de bătălia de la Șcheia și a avut loc pe 6 martie 1486. A fost una dintre cele mai bizare bătălii purtate de Ștefan, o confruntare în care a fost la un pas de a-și pierde viața, dar și tronul. În 1486, Ștefan cel Mare conducea un principat puternic care reușise să-și mențină independența, în ciuda presiunilor venite din partea marilor puteri ale vremii, adică Imperiul Otoman, Ungaria și Polonia. Mai mult decât atât, Ștefan cel Mare devenise faimos în lumea creștinătății occidentale după ce reușise să-i bată pe turci, la Vaslui. Moldova cunoștea și o perioadă importantă de stabilitate economică, administrativă și politică, după o lungă perioadă de război civil. Ștefan cel Mare avea și capacitatea de a impune domni în Valahia și chiar de a invada principatul vecin după bunul plac, pentru a-și asigura o zonă tampon în calea turcilor. În 1486, la 47 de ani, Ștefan cel Mare era la apogeul puterii sale. Cu toate acestea, începea să resimtă tot mai mult presiunea otomană. În ciuda promisiunilor, a fost lăsat singur de către principii creștini în fața tăvălugului turcesc. În 1484, Ștefan pierde Chilia și Cetatea Albă, dar își ia cumva revanșa împotriva otomanilor și îi bate în 1485. Turcii hotărăsc o expediție împotriva Moldovei, pentru a scăpa definitiv de Ștefan cel Mare. O armată otomană condusă de Iskender Bey și Bali Bey a intrat în Moldova, în luna februarie. Era un sezon atipic pentru otomani, și asta în condițiile în care turcii plecau în campaniile militare mai ales în timpul verii. Graba era însă mare, mai ales că otomanii veneau cu un pretendent la tronul Moldovei. Era vorba despre Hronoda, fiul lui Petru Aron Vodă, unchiul lui Ștefan cel Mare, ucigașul lui Bogdan al II-lea, tatăl voievodului. Turcii au înaintat pe Valea Siretului, către Suceava. Ștefan cel Mare a strâns o armată în pripă și i-a interceptat în zona Șcheia, o localitate situată la 25 de kilometri de Roman. Forțele moldovenești, inferioare numeric, au avut mult de furcă cu otomanii, ba chiar, spun cronicile, Ștefan a pierdut prima parte a bătăliei, fiind la un pas de a-și pierde viața și tronul. Intrat în luptă în fruntea contingentelor de viteji și boieri, Ștefan este încolțit de otomani. Îi este omorât calul și este prins sub cadavre. De altfel, așa cum arată cronicile, Ștefan cel Mare a zăcut ceva vreme prins sub leșuri. Dacă ar fi fost găsit de inamic, cu siguranță ar fi fost ucis. Pentru câteva ceasuri și-a pierdut chiar și tronul. Hronoda a fost proclamat voievod în locul său, chiar acolo, pe câmpul de luptă, existând bănuiala că Ștefan pierise. „A bătut Petru Hronoda pe Ştefan Voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan Voievod a căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi de dimineaţă până la prânz”, se arată în cronica moldo-germană. O mare șansă pentru voievodul Moldovei face ca sorții bătăliei să se schimbe. Ștefan este găsit de aprodul Purice și ajutat să încalece pe calul acestuia. „Și nu putea în grabă încăleca Ștefan-Vodă, fiind om mic. Și a zis Purice aprodul: „Doamne, eu mă voi face o moviliță, și vino de te sui pe mine și încalecă“. Și s-au suit pe dânsul Ștefan-vodă și a încălecat pre cal”, preciza cronicarul Ion Neculce. În același timp, soarta bătăliei este schimbată de un al doilea boier, numit Pântece. Acesta s-a dus în tabăra turcească și s-a făcut că se închină lui Hronoda, ba chiar l-a asigurat că Ștefan este mort și că victoria este a sa. Așa a reușit să-l scoată din tabără și să-l prindă viu. L-a dus în fața lui Ștefan cel Mare, unde a fost decapitat. Văzându-l pe Ștefan în fruntea oastei, războinicii moldoveni s-au reorganizat și au atacat trupele otomanem iar victoria a fost în cele din urmă a moldovenilor. Aprodul Purice a fost boierit, iar familia sa, care de atunci a purtat numele de Movilă, a jucat un rol important, ulterior, în istoria Moldovei. Bătălia de la Șcheia a fost ultima bătălia dată de Ștefan cel Mare împotriva turcilor. Sătul de luptele cu otomanii, fără ajutor din partea vecinilor, voievodul Moldovei a decis să încheie pace cu otomanii și să le plătească tribut.

#pursisimplu Voi știți care este povestea lui Louis Braille? Dar cum a ajuns el să inventeze alfabetul pentru nevăzători, știți? A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Louis. Louis Braille mai exact, a fost un pedagog francez care a inventat și dezvoltat alfabetul Braille, de tipărire și scriere pentru nevăzători. Într-o zi Louis privea fascinat la mâinile tatălui său, din care ieșeau tot felul de forme și de obiecte frumoase. Nu știa ce planuri avea în minte tatăl pentru viitorul lui, el doar își dorea, cu simplitatea candidă a celor trei ani ai săi, să facă și el obiecte frumoase ca ale tatălui său. S-a uitat pe jos și a găsit o bucată de piele suficient de mare ca să-i atragă atenţia. Apoi Louis a început să caute din ochi un cuţit/sula cu care să o poată tăia. Ţipătul lui ascuţit a spart monotonia zgomotelor obișnuite din atelierul tatălui său. Cuţitul ricoșase din pielea tăbăcită direct în ochiul drept al micuţului meșter. Câteva clipe mai târziu, în timp ce alerga pe uliţele satului cu Louis în braţe, Simon-René nu putea să-și stăpânească disperarea și sentimentul de vinovăţie. Îl pierduse din ochi preţ de câteva clipe. Dacă ar fi putut da timpul înapoi cu doar câteva zeci de secunde… Își scutură capul și lacrimile de pe obraji căzură pe jos... Iuţi pasul, hotărât să facă tot ce era omenește posibil pentru a salva ochiul lui Louis. A ajuns într-un suflet la casa bătrânei care oferea leacuri tuturor celor ce veneau la ea. A privit-o pe femeie cum scoate din dulapul ei o sticluţă și pune ceva pe ochii copilului. Dacă exista acea sticluţă, sigur în ea era un remediu bun pentru Louis, și-a spus în gând Simon. Simon se înșelase... extractul de nufăr îi făcuse micuţului mai mult rău decât bine... la scurt timp, și ochiul stâng s-a inflamat. Corneea ochiului drept a devenit opacă, în timp ce ochiul stâng mai păstra câteva striaţii ce aminteau de cei doi ochi mari, albaștri, ai băieţelului cu păr blond și cârlionţat...☹ Louis Braille s-a născut la 4 ianuarie 1809 la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. A fost al patrulea urmaş al şelarului Simon-René Braille si al lui Monique, având două surori și un frate mai mare. Totuși... tragedia micuţului Louis păruse anunţată încă de când se născuse... Atât de mic și de neputincios fusese, încât cu greu reușise să se hrănească la pieptul mamei lui. Părinţii îl botezaseră chiar din a doua zi după naștere, de teamă că ar putea muri. Louis supravieţuise și, din pricina emoţiilor trăite, sufletele părinţilor s-au legat în mod special de el. Devenise pentru ei micul „Beniamin“, mezinul favorit, după modelul biblic al familiei patriarhului Iacov. Dar tragedia care îi ocolise la naștere cerea o compensaţie sumbră după numai trei ani. Până la vârsta de cinci ani, Louis era complet orb și părea condamnat la viaţa mizeră rezervată nevăzătorilor din satele franceze ale începutului de secol XIX. Părinţii lui Louis au refuzat să accepte însă un astfel de deznodământ. Aveau o altă viziune. Băiatul lor avea să meargă la școală și să capete șansa unei vieţi normale. Astfel, încă de mic, l-au ajutat pe Louis să înveţe literele alfabetului, sculptate în lemn, ca degetele lui să le poată simţi diferenţele. Oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe cei cu diverse neputinţe. Plutea mereu în aer bănuiala că e ceva necurat la ei, că doar nu li se întâmplă degeaba să fie surzi, muţi sau orbi. Inteligenţa și curiozitatea fără margini a lui Louis trebuiau să înfrunte prejudecăţi pentru a ajunge să fie remarcate. Din fericire însă, un nou părinte paroh a sosit în sat. Părintele Jacques Palluy era un fost călugăr învăţat, care a descoperit repede potenţialul micuţului Braille. Sub umbra copacilor de lângă biserică sau în casa parohială în zilele cu vreme urâtă, părintele Jacques l-a introdus pe Louis în fascinanta lume a cunoașterii. Acel an minunat petrecut alături de părinte i-a întipărit adânc în suflet dorinţa de a manifesta faţă de toţi oamenii dragoste, bunătate și smerenie. La vârsta de șapte ani, a mers la școala din sat. Un alt copil îl conducea de mână până la școală și înapoi acasă. După trei ani amărâţi din pricina sărăciei și a războiului, i s-a oferit o șansă. Părinţii au profitat de ea, și-au învins amărăciunea de a-și vedea cuibul rămas gol și l-au trimis pe Louis la singura școală pentru nevăzători din Paris. Clădirea veche, situată pe strada Saint-Victor, era construită cu mai bine de 200 de ani în urmă, insalubră în cel mai înalt grad, totuși era cea mai bună variantă pentru Louis. Valentin Haüy, fondatorul școlii, era un om învăţat, care cunoștea zece limbi și slujise ca traducător al regelui Ludovic al XIV-lea. Louis s-a dovedit la Paris un elev strălucit la toate materiile. În plus, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a devenit un pianist și un organist atât de bun, încât la 16 ani i s-a propus slujba plătită de organist al bisericii de lângă școală. Pentru tot restul vieţii, avea să lucreze ca organist al mai multor biserici din Paris. Iar spiritul său de sacrificiu se dezvolta și el, așa cum s-a văzut când, a renunţat la slujba de organist al unei biserici în favoarea unui alt nevăzător, care avea mai multă nevoie de ea decât el. Când a fost introdusă în școala sa scrierea tactilă, a lui Charles Barbier, un sistem inventat pentru ca soldaţii lui Napoleon să poată citi ordinele pe întuneric,Louis a simţit că poate crea un sistem mai bun... Louis a studiat cu atenție sistemul ofițeului Barbier și a dezvoltat un sistem mai simplu folosind un cod de șase puncte pentru ca persoanele nevăzătoare să folosească doar un deget arătător pentru a simți și citi. De atunci înainte, Louis Braille a petrecut fiecare clipă din afara clasei înțepând găuri în ziar, în mod ironic, cu o sulă ca cea care l-a orbit pe el. A completat astfel sistemul Braille, care conține per total 64 de simboluri. Avea numai 15 ani când a finalizat propriul alfabet pentru nevăzători. Dar pentru că Louis era pasionat de muzică, și-a adaptat sistemul de puncte ieșite în relief pentru a putea transcrie partituri. Rezultatele cercetărilor sale și noul alfabet au fost publicate în anul 1829. La doar 19 ani, Braille a devenit ajutor de profesor în școala unde învăţase, urmând ca după cinci ani să devină profesor plin. Din această postură, a predat gramatică, ortografie, citire, geografie, istorie, aritmetică și algebră. Era un profesor atât de iubit, încât elevii „concurau nu doar pentru a se egala sau a se depăși unul pe altul, ci făceau un efort constant și sincer ca să-și mulţumească profesorul, pe care îl iubeau și îl respectau ca pe un prieten înţelept, luminat și superior lor, plin de sfaturi bune.“ Toate acestea, în condiţiile în care Louis era cunoscut pentru seriozitatea și promptitudinea cu care îi disciplina pe elevii care nu se purtau cuviincios. Era hotărât, principial, perseverent, perfecţionist și dispreţuia deopotrivă excentricitatea sau pretenţiile. Louis Braille nu a căutat gloria. Nu a ezitat niciodată să declare cât de îndatorat îi este lui Charles Barbier și invenţiei sale, care l-a inspirat să-și dezvolte propriul alfabet. Și a continuat să facă la fel chiar și după ce Barbier a început să lupte împotriva alfabetului Braille, în încercarea de a-și impune propria invenţie ca instrument de lucru oficial în procesul de instruire a nevăzătorilor. Boala infamă a Europei secolului al XIX-lea, tuberculoza, i-a curmat prematur viaţa. Cel mai probabil, îmbolnăvirea i-a fost cauzată de teribila insalubritate a școlii din Paris, unde Louis își petrecuse 24 din cei 43 de ani ai vieţii, învăţând și apoi predând. A murit cu doi ani înainte ca alfabetul Braille să fie oficial recunoscut și adoptat în Franţa. Dar peste timp, contribuţia unică a acestui geniu modest și altruist a crescut în influenţă până acolo încât, la 100 de ani de la moartea sa, guvernul francez a recunoscut că Louis Braille și-a câștigat pe drept un loc în Panteonul francez. Doar alte 74 de personalităţi marcante ale Franţei sunt înmormântate acolo până în prezent. Deși nici măcar o singură știre nu a apărut în vreunul dintre ziarele franceze la moartea sa, din 6 ianuarie 1852, un secol mai târziu demnitari din întreaga lume au sosit la Paris pentru a-și aduce omagiul. Hellen Keller, scriitoarea americană nevăzătoare și fără auz, a ţinut cu acea ocazie un discurs impresionant, în care afirma: „Noi, nevăzătorii, îi suntem îndatoraţi lui Louis Braille așa cum omenirea îi este îndatorată lui Gutenberg.“ Pe 15 decembrie 1851, simţind că viaţa sa se apropie de încheiere, Louis chemase un preot catolic să îl împărtășească. A doua zi, Louis s-a simţit mai bine, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească prietenului său, Hippolyte Coltat: „Ieri a fost una dintre cele mai frumoase și măreţe zile din viaţa mea. Când trăiești așa ceva, înţelegi maiestatea și puterea religiei. Sunt convins că misiunea mea pe pământ s-a încheiat. Este adevărat, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ia din lumea aceasta, dar am simţit că nu I-am cerut suficient de hotărât.“ Cu puţin înainte să închidă ochii, avea să completeze: „Lui Dumnezeu I-a plăcut să le dezvăluie ochilor mei splendorile ameţitoare ale speranţei veșnice. După aceasta, nu vi se pare că nimic nu m-ar mai putea ţine legat de pământ?“ În testamentul său, Braille a avut grijă să menţioneze iertarea tuturor datoriilor pe care alţii le aveau la el, a stabilit o rentă viageră pentru mama lui, ajutoare pentru ceilalţi membri ai familiei, iar restul economiilor le-a donat unor iniţiative caritabile și Bisericii Catolice. La moartea sa, chipul îi purta urmele suferinţei îndelungate. Dar, după cum își amintea Hyppolite, nici suferinţa cronicizată nu i-a putut șterge zâmbetul plăcut care îi lumina mereu chipul. În 1873 a avut loc prima conferință paneuropeana pentru profesorii nevazatorilor, iar medicul britanic orb Thomas Rhodes Armitage a susținut metoda Braille, care a devenit din ce în ce mai populara în lume. Directorul Școlii Californiene din California, Richard Slating French, a spus că acest alfabet „poartă sigiliul unui geniu, ca alfabetul roman”. În prezent, la aproape două secole după ce Louis Braille a început sa unească punctele, sistemul Braille continuă să fie un mijloc important de comunicare. Acesta poate fi găsit pe butoanele sau tastele din ascensoare și pe panourile de informații și semnalari publice. A intrat chiar și în tehnologie, cu e-mailul RoboBraille și cu Codul Nemeth Braille pentru matematică. Când vă uitați la un semn în Braille, ganditi-va la omul care a creat acest alfabet, transformând tragedia care l-a lovit în copilarie într-o binecuvântare pentru milioane de oameni pentru care este „mereu întuneric”.

#pursisimplu Voi știți care este povestea lui Louis Braille? Dar cum a ajuns el să inventeze alfabetul pentru nevăzători, știți? A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Louis. Louis Braille mai exact, a fost un pedagog francez care a inventat și dezvoltat alfabetul Braille, de tipărire și scriere pentru nevăzători. Într-o zi Louis privea fascinat la mâinile tatălui său, din care ieșeau tot felul de forme și de obiecte frumoase. Nu știa ce planuri avea în minte tatăl pentru viitorul lui, el doar își dorea, cu simplitatea candidă a celor trei ani ai săi, să facă și el obiecte frumoase ca ale tatălui său. S-a uitat pe jos și a găsit o bucată de piele suficient de mare ca să-i atragă atenţia. Apoi Louis a început să caute din ochi un cuţit/sula cu care să o poată tăia. Ţipătul lui ascuţit a spart monotonia zgomotelor obișnuite din atelierul tatălui său. Cuţitul ricoșase din pielea tăbăcită direct în ochiul drept al micuţului meșter. Câteva clipe mai târziu, în timp ce alerga pe uliţele satului cu Louis în braţe, Simon-René nu putea să-și stăpânească disperarea și sentimentul de vinovăţie. Îl pierduse din ochi preţ de câteva clipe. Dacă ar fi putut da timpul înapoi cu doar câteva zeci de secunde… Își scutură capul și lacrimile de pe obraji căzură pe jos... Iuţi pasul, hotărât să facă tot ce era omenește posibil pentru a salva ochiul lui Louis. A ajuns într-un suflet la casa bătrânei care oferea leacuri tuturor celor ce veneau la ea. A privit-o pe femeie cum scoate din dulapul ei o sticluţă și pune ceva pe ochii copilului. Dacă exista acea sticluţă, sigur în ea era un remediu bun pentru Louis, și-a spus în gând Simon. Simon se înșelase... extractul de nufăr îi făcuse micuţului mai mult rău decât bine... la scurt timp, și ochiul stâng s-a inflamat. Corneea ochiului drept a devenit opacă, în timp ce ochiul stâng mai păstra câteva striaţii ce aminteau de cei doi ochi mari, albaștri, ai băieţelului cu păr blond și cârlionţat...☹ Louis Braille s-a născut la 4 ianuarie 1809 la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. A fost al patrulea urmaş al şelarului Simon-René Braille si al lui Monique, având două surori și un frate mai mare. Totuși... tragedia micuţului Louis păruse anunţată încă de când se născuse... Atât de mic și de neputincios fusese, încât cu greu reușise să se hrănească la pieptul mamei lui. Părinţii îl botezaseră chiar din a doua zi după naștere, de teamă că ar putea muri. Louis supravieţuise și, din pricina emoţiilor trăite, sufletele părinţilor s-au legat în mod special de el. Devenise pentru ei micul „Beniamin“, mezinul favorit, după modelul biblic al familiei patriarhului Iacov. Dar tragedia care îi ocolise la naștere cerea o compensaţie sumbră după numai trei ani. Până la vârsta de cinci ani, Louis era complet orb și părea condamnat la viaţa mizeră rezervată nevăzătorilor din satele franceze ale începutului de secol XIX. Părinţii lui Louis au refuzat să accepte însă un astfel de deznodământ. Aveau o altă viziune. Băiatul lor avea să meargă la școală și să capete șansa unei vieţi normale. Astfel, încă de mic, l-au ajutat pe Louis să înveţe literele alfabetului, sculptate în lemn, ca degetele lui să le poată simţi diferenţele. Oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe cei cu diverse neputinţe. Plutea mereu în aer bănuiala că e ceva necurat la ei, că doar nu li se întâmplă degeaba să fie surzi, muţi sau orbi. Inteligenţa și curiozitatea fără margini a lui Louis trebuiau să înfrunte prejudecăţi pentru a ajunge să fie remarcate. Din fericire însă, un nou părinte paroh a sosit în sat. Părintele Jacques Palluy era un fost călugăr învăţat, care a descoperit repede potenţialul micuţului Braille. Sub umbra copacilor de lângă biserică sau în casa parohială în zilele cu vreme urâtă, părintele Jacques l-a introdus pe Louis în fascinanta lume a cunoașterii. Acel an minunat petrecut alături de părinte i-a întipărit adânc în suflet dorinţa de a manifesta faţă de toţi oamenii dragoste, bunătate și smerenie. La vârsta de șapte ani, a mers la școala din sat. Un alt copil îl conducea de mână până la școală și înapoi acasă. După trei ani amărâţi din pricina sărăciei și a războiului, i s-a oferit o șansă. Părinţii au profitat de ea, și-au învins amărăciunea de a-și vedea cuibul rămas gol și l-au trimis pe Louis la singura școală pentru nevăzători din Paris. Clădirea veche, situată pe strada Saint-Victor, era construită cu mai bine de 200 de ani în urmă, insalubră în cel mai înalt grad, totuși era cea mai bună variantă pentru Louis. Valentin Haüy, fondatorul școlii, era un om învăţat, care cunoștea zece limbi și slujise ca traducător al regelui Ludovic al XIV-lea. Louis s-a dovedit la Paris un elev strălucit la toate materiile. În plus, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a devenit un pianist și un organist atât de bun, încât la 16 ani i s-a propus slujba plătită de organist al bisericii de lângă școală. Pentru tot restul vieţii, avea să lucreze ca organist al mai multor biserici din Paris. Iar spiritul său de sacrificiu se dezvolta și el, așa cum s-a văzut când, a renunţat la slujba de organist al unei biserici în favoarea unui alt nevăzător, care avea mai multă nevoie de ea decât el. Când a fost introdusă în școala sa scrierea tactilă, a lui Charles Barbier, un sistem inventat pentru ca soldaţii lui Napoleon să poată citi ordinele pe întuneric,Louis a simţit că poate crea un sistem mai bun... Louis a studiat cu atenție sistemul ofițeului Barbier și a dezvoltat un sistem mai simplu folosind un cod de șase puncte pentru ca persoanele nevăzătoare să folosească doar un deget arătător pentru a simți și citi. De atunci înainte, Louis Braille a petrecut fiecare clipă din afara clasei înțepând găuri în ziar, în mod ironic, cu o sulă ca cea care l-a orbit pe el. A completat astfel sistemul Braille, care conține per total 64 de simboluri. Avea numai 15 ani când a finalizat propriul alfabet pentru nevăzători. Dar pentru că Louis era pasionat de muzică, și-a adaptat sistemul de puncte ieșite în relief pentru a putea transcrie partituri. Rezultatele cercetărilor sale și noul alfabet au fost publicate în anul 1829. La doar 19 ani, Braille a devenit ajutor de profesor în școala unde învăţase, urmând ca după cinci ani să devină profesor plin. Din această postură, a predat gramatică, ortografie, citire, geografie, istorie, aritmetică și algebră. Era un profesor atât de iubit, încât elevii „concurau nu doar pentru a se egala sau a se depăși unul pe altul, ci făceau un efort constant și sincer ca să-și mulţumească profesorul, pe care îl iubeau și îl respectau ca pe un prieten înţelept, luminat și superior lor, plin de sfaturi bune.“ Toate acestea, în condiţiile în care Louis era cunoscut pentru seriozitatea și promptitudinea cu care îi disciplina pe elevii care nu se purtau cuviincios. Era hotărât, principial, perseverent, perfecţionist și dispreţuia deopotrivă excentricitatea sau pretenţiile. Louis Braille nu a căutat gloria. Nu a ezitat niciodată să declare cât de îndatorat îi este lui Charles Barbier și invenţiei sale, care l-a inspirat să-și dezvolte propriul alfabet. Și a continuat să facă la fel chiar și după ce Barbier a început să lupte împotriva alfabetului Braille, în încercarea de a-și impune propria invenţie ca instrument de lucru oficial în procesul de instruire a nevăzătorilor. Boala infamă a Europei secolului al XIX-lea, tuberculoza, i-a curmat prematur viaţa. Cel mai probabil, îmbolnăvirea i-a fost cauzată de teribila insalubritate a școlii din Paris, unde Louis își petrecuse 24 din cei 43 de ani ai vieţii, învăţând și apoi predând. A murit cu doi ani înainte ca alfabetul Braille să fie oficial recunoscut și adoptat în Franţa. Dar peste timp, contribuţia unică a acestui geniu modest și altruist a crescut în influenţă până acolo încât, la 100 de ani de la moartea sa, guvernul francez a recunoscut că Louis Braille și-a câștigat pe drept un loc în Panteonul francez. Doar alte 74 de personalităţi marcante ale Franţei sunt înmormântate acolo până în prezent. Deși nici măcar o singură știre nu a apărut în vreunul dintre ziarele franceze la moartea sa, din 6 ianuarie 1852, un secol mai târziu demnitari din întreaga lume au sosit la Paris pentru a-și aduce omagiul. Hellen Keller, scriitoarea americană nevăzătoare și fără auz, a ţinut cu acea ocazie un discurs impresionant, în care afirma: „Noi, nevăzătorii, îi suntem îndatoraţi lui Louis Braille așa cum omenirea îi este îndatorată lui Gutenberg.“ Pe 15 decembrie 1851, simţind că viaţa sa se apropie de încheiere, Louis chemase un preot catolic să îl împărtășească. A doua zi, Louis s-a simţit mai bine, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească prietenului său, Hippolyte Coltat: „Ieri a fost una dintre cele mai frumoase și măreţe zile din viaţa mea. Când trăiești așa ceva, înţelegi maiestatea și puterea religiei. Sunt convins că misiunea mea pe pământ s-a încheiat. Este adevărat, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ia din lumea aceasta, dar am simţit că nu I-am cerut suficient de hotărât.“ Cu puţin înainte să închidă ochii, avea să completeze: „Lui Dumnezeu I-a plăcut să le dezvăluie ochilor mei splendorile ameţitoare ale speranţei veșnice. După aceasta, nu vi se pare că nimic nu m-ar mai putea ţine legat de pământ?“ În testamentul său, Braille a avut grijă să menţioneze iertarea tuturor datoriilor pe care alţii le aveau la el, a stabilit o rentă viageră pentru mama lui, ajutoare pentru ceilalţi membri ai familiei, iar restul economiilor le-a donat unor iniţiative caritabile și Bisericii Catolice. La moartea sa, chipul îi purta urmele suferinţei îndelungate. Dar, după cum își amintea Hyppolite, nici suferinţa cronicizată nu i-a putut șterge zâmbetul plăcut care îi lumina mereu chipul. În 1873 a avut loc prima conferință paneuropeana pentru profesorii nevazatorilor, iar medicul britanic orb Thomas Rhodes Armitage a susținut metoda Braille, care a devenit din ce în ce mai populara în lume. Directorul Școlii Californiene din California, Richard Slating French, a spus că acest alfabet „poartă sigiliul unui geniu, ca alfabetul roman”. În prezent, la aproape două secole după ce Louis Braille a început sa unească punctele, sistemul Braille continuă să fie un mijloc important de comunicare. Acesta poate fi găsit pe butoanele sau tastele din ascensoare și pe panourile de informații și semnalari publice. A intrat chiar și în tehnologie, cu e-mailul RoboBraille și cu Codul Nemeth Braille pentru matematică. Când vă uitați la un semn în Braille, ganditi-va la omul care a creat acest alfabet, transformând tragedia care l-a lovit în copilarie într-o binecuvântare pentru milioane de oameni pentru care este „mereu întuneric”.

#pursisimplu Voi știți care este povestea lui Louis Braille? Dar cum a ajuns el să inventeze alfabetul pentru nevăzători, știți? A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Louis. Louis Braille mai exact, a fost un pedagog francez care a inventat și dezvoltat alfabetul Braille, de tipărire și scriere pentru nevăzători. Într-o zi Louis privea fascinat la mâinile tatălui său, din care ieșeau tot felul de forme și de obiecte frumoase. Nu știa ce planuri avea în minte tatăl pentru viitorul lui, el doar își dorea, cu simplitatea candidă a celor trei ani ai săi, să facă și el obiecte frumoase ca ale tatălui său. S-a uitat pe jos și a găsit o bucată de piele suficient de mare ca să-i atragă atenţia. Apoi Louis a început să caute din ochi un cuţit/sula cu care să o poată tăia. Ţipătul lui ascuţit a spart monotonia zgomotelor obișnuite din atelierul tatălui său. Cuţitul ricoșase din pielea tăbăcită direct în ochiul drept al micuţului meșter. Câteva clipe mai târziu, în timp ce alerga pe uliţele satului cu Louis în braţe, Simon-René nu putea să-și stăpânească disperarea și sentimentul de vinovăţie. Îl pierduse din ochi preţ de câteva clipe. Dacă ar fi putut da timpul înapoi cu doar câteva zeci de secunde… Își scutură capul și lacrimile de pe obraji căzură pe jos... Iuţi pasul, hotărât să facă tot ce era omenește posibil pentru a salva ochiul lui Louis. A ajuns într-un suflet la casa bătrânei care oferea leacuri tuturor celor ce veneau la ea. A privit-o pe femeie cum scoate din dulapul ei o sticluţă și pune ceva pe ochii copilului. Dacă exista acea sticluţă, sigur în ea era un remediu bun pentru Louis, și-a spus în gând Simon. Simon se înșelase... extractul de nufăr îi făcuse micuţului mai mult rău decât bine... la scurt timp, și ochiul stâng s-a inflamat. Corneea ochiului drept a devenit opacă, în timp ce ochiul stâng mai păstra câteva striaţii ce aminteau de cei doi ochi mari, albaștri, ai băieţelului cu păr blond și cârlionţat...☹ Louis Braille s-a născut la 4 ianuarie 1809 la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. A fost al patrulea urmaş al şelarului Simon-René Braille si al lui Monique, având două surori și un frate mai mare. Totuși... tragedia micuţului Louis păruse anunţată încă de când se născuse... Atât de mic și de neputincios fusese, încât cu greu reușise să se hrănească la pieptul mamei lui. Părinţii îl botezaseră chiar din a doua zi după naștere, de teamă că ar putea muri. Louis supravieţuise și, din pricina emoţiilor trăite, sufletele părinţilor s-au legat în mod special de el. Devenise pentru ei micul „Beniamin“, mezinul favorit, după modelul biblic al familiei patriarhului Iacov. Dar tragedia care îi ocolise la naștere cerea o compensaţie sumbră după numai trei ani. Până la vârsta de cinci ani, Louis era complet orb și părea condamnat la viaţa mizeră rezervată nevăzătorilor din satele franceze ale începutului de secol XIX. Părinţii lui Louis au refuzat să accepte însă un astfel de deznodământ. Aveau o altă viziune. Băiatul lor avea să meargă la școală și să capete șansa unei vieţi normale. Astfel, încă de mic, l-au ajutat pe Louis să înveţe literele alfabetului, sculptate în lemn, ca degetele lui să le poată simţi diferenţele. Oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe cei cu diverse neputinţe. Plutea mereu în aer bănuiala că e ceva necurat la ei, că doar nu li se întâmplă degeaba să fie surzi, muţi sau orbi. Inteligenţa și curiozitatea fără margini a lui Louis trebuiau să înfrunte prejudecăţi pentru a ajunge să fie remarcate. Din fericire însă, un nou părinte paroh a sosit în sat. Părintele Jacques Palluy era un fost călugăr învăţat, care a descoperit repede potenţialul micuţului Braille. Sub umbra copacilor de lângă biserică sau în casa parohială în zilele cu vreme urâtă, părintele Jacques l-a introdus pe Louis în fascinanta lume a cunoașterii. Acel an minunat petrecut alături de părinte i-a întipărit adânc în suflet dorinţa de a manifesta faţă de toţi oamenii dragoste, bunătate și smerenie. La vârsta de șapte ani, a mers la școala din sat. Un alt copil îl conducea de mână până la școală și înapoi acasă. După trei ani amărâţi din pricina sărăciei și a războiului, i s-a oferit o șansă. Părinţii au profitat de ea, și-au învins amărăciunea de a-și vedea cuibul rămas gol și l-au trimis pe Louis la singura școală pentru nevăzători din Paris. Clădirea veche, situată pe strada Saint-Victor, era construită cu mai bine de 200 de ani în urmă, insalubră în cel mai înalt grad, totuși era cea mai bună variantă pentru Louis. Valentin Haüy, fondatorul școlii, era un om învăţat, care cunoștea zece limbi și slujise ca traducător al regelui Ludovic al XIV-lea. Louis s-a dovedit la Paris un elev strălucit la toate materiile. În plus, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a devenit un pianist și un organist atât de bun, încât la 16 ani i s-a propus slujba plătită de organist al bisericii de lângă școală. Pentru tot restul vieţii, avea să lucreze ca organist al mai multor biserici din Paris. Iar spiritul său de sacrificiu se dezvolta și el, așa cum s-a văzut când, a renunţat la slujba de organist al unei biserici în favoarea unui alt nevăzător, care avea mai multă nevoie de ea decât el. Când a fost introdusă în școala sa scrierea tactilă, a lui Charles Barbier, un sistem inventat pentru ca soldaţii lui Napoleon să poată citi ordinele pe întuneric,Louis a simţit că poate crea un sistem mai bun... Louis a studiat cu atenție sistemul ofițeului Barbier și a dezvoltat un sistem mai simplu folosind un cod de șase puncte pentru ca persoanele nevăzătoare să folosească doar un deget arătător pentru a simți și citi. De atunci înainte, Louis Braille a petrecut fiecare clipă din afara clasei înțepând găuri în ziar, în mod ironic, cu o sulă ca cea care l-a orbit pe el. A completat astfel sistemul Braille, care conține per total 64 de simboluri. Avea numai 15 ani când a finalizat propriul alfabet pentru nevăzători. Dar pentru că Louis era pasionat de muzică, și-a adaptat sistemul de puncte ieșite în relief pentru a putea transcrie partituri. Rezultatele cercetărilor sale și noul alfabet au fost publicate în anul 1829. La doar 19 ani, Braille a devenit ajutor de profesor în școala unde învăţase, urmând ca după cinci ani să devină profesor plin. Din această postură, a predat gramatică, ortografie, citire, geografie, istorie, aritmetică și algebră. Era un profesor atât de iubit, încât elevii „concurau nu doar pentru a se egala sau a se depăși unul pe altul, ci făceau un efort constant și sincer ca să-și mulţumească profesorul, pe care îl iubeau și îl respectau ca pe un prieten înţelept, luminat și superior lor, plin de sfaturi bune.“ Toate acestea, în condiţiile în care Louis era cunoscut pentru seriozitatea și promptitudinea cu care îi disciplina pe elevii care nu se purtau cuviincios. Era hotărât, principial, perseverent, perfecţionist și dispreţuia deopotrivă excentricitatea sau pretenţiile. Louis Braille nu a căutat gloria. Nu a ezitat niciodată să declare cât de îndatorat îi este lui Charles Barbier și invenţiei sale, care l-a inspirat să-și dezvolte propriul alfabet. Și a continuat să facă la fel chiar și după ce Barbier a început să lupte împotriva alfabetului Braille, în încercarea de a-și impune propria invenţie ca instrument de lucru oficial în procesul de instruire a nevăzătorilor. Boala infamă a Europei secolului al XIX-lea, tuberculoza, i-a curmat prematur viaţa. Cel mai probabil, îmbolnăvirea i-a fost cauzată de teribila insalubritate a școlii din Paris, unde Louis își petrecuse 24 din cei 43 de ani ai vieţii, învăţând și apoi predând. A murit cu doi ani înainte ca alfabetul Braille să fie oficial recunoscut și adoptat în Franţa. Dar peste timp, contribuţia unică a acestui geniu modest și altruist a crescut în influenţă până acolo încât, la 100 de ani de la moartea sa, guvernul francez a recunoscut că Louis Braille și-a câștigat pe drept un loc în Panteonul francez. Doar alte 74 de personalităţi marcante ale Franţei sunt înmormântate acolo până în prezent. Deși nici măcar o singură știre nu a apărut în vreunul dintre ziarele franceze la moartea sa, din 6 ianuarie 1852, un secol mai târziu demnitari din întreaga lume au sosit la Paris pentru a-și aduce omagiul. Hellen Keller, scriitoarea americană nevăzătoare și fără auz, a ţinut cu acea ocazie un discurs impresionant, în care afirma: „Noi, nevăzătorii, îi suntem îndatoraţi lui Louis Braille așa cum omenirea îi este îndatorată lui Gutenberg.“ Pe 15 decembrie 1851, simţind că viaţa sa se apropie de încheiere, Louis chemase un preot catolic să îl împărtășească. A doua zi, Louis s-a simţit mai bine, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească prietenului său, Hippolyte Coltat: „Ieri a fost una dintre cele mai frumoase și măreţe zile din viaţa mea. Când trăiești așa ceva, înţelegi maiestatea și puterea religiei. Sunt convins că misiunea mea pe pământ s-a încheiat. Este adevărat, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ia din lumea aceasta, dar am simţit că nu I-am cerut suficient de hotărât.“ Cu puţin înainte să închidă ochii, avea să completeze: „Lui Dumnezeu I-a plăcut să le dezvăluie ochilor mei splendorile ameţitoare ale speranţei veșnice. După aceasta, nu vi se pare că nimic nu m-ar mai putea ţine legat de pământ?“ În testamentul său, Braille a avut grijă să menţioneze iertarea tuturor datoriilor pe care alţii le aveau la el, a stabilit o rentă viageră pentru mama lui, ajutoare pentru ceilalţi membri ai familiei, iar restul economiilor le-a donat unor iniţiative caritabile și Bisericii Catolice. La moartea sa, chipul îi purta urmele suferinţei îndelungate. Dar, după cum își amintea Hyppolite, nici suferinţa cronicizată nu i-a putut șterge zâmbetul plăcut care îi lumina mereu chipul. În 1873 a avut loc prima conferință paneuropeana pentru profesorii nevazatorilor, iar medicul britanic orb Thomas Rhodes Armitage a susținut metoda Braille, care a devenit din ce în ce mai populara în lume. Directorul Școlii Californiene din California, Richard Slating French, a spus că acest alfabet „poartă sigiliul unui geniu, ca alfabetul roman”. În prezent, la aproape două secole după ce Louis Braille a început sa unească punctele, sistemul Braille continuă să fie un mijloc important de comunicare. Acesta poate fi găsit pe butoanele sau tastele din ascensoare și pe panourile de informații și semnalari publice. A intrat chiar și în tehnologie, cu e-mailul RoboBraille și cu Codul Nemeth Braille pentru matematică. Când vă uitați la un semn în Braille, ganditi-va la omul care a creat acest alfabet, transformând tragedia care l-a lovit în copilarie într-o binecuvântare pentru milioane de oameni pentru care este „mereu întuneric”.

#pursisimplu Voi știți care este povestea lui Louis Braille? Dar cum a ajuns el să inventeze alfabetul pentru nevăzători, știți? A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Louis. Louis Braille mai exact, a fost un pedagog francez care a inventat și dezvoltat alfabetul Braille, de tipărire și scriere pentru nevăzători. Într-o zi Louis privea fascinat la mâinile tatălui său, din care ieșeau tot felul de forme și de obiecte frumoase. Nu știa ce planuri avea în minte tatăl pentru viitorul lui, el doar își dorea, cu simplitatea candidă a celor trei ani ai săi, să facă și el obiecte frumoase ca ale tatălui său. S-a uitat pe jos și a găsit o bucată de piele suficient de mare ca să-i atragă atenţia. Apoi Louis a început să caute din ochi un cuţit/sula cu care să o poată tăia. Ţipătul lui ascuţit a spart monotonia zgomotelor obișnuite din atelierul tatălui său. Cuţitul ricoșase din pielea tăbăcită direct în ochiul drept al micuţului meșter. Câteva clipe mai târziu, în timp ce alerga pe uliţele satului cu Louis în braţe, Simon-René nu putea să-și stăpânească disperarea și sentimentul de vinovăţie. Îl pierduse din ochi preţ de câteva clipe. Dacă ar fi putut da timpul înapoi cu doar câteva zeci de secunde… Își scutură capul și lacrimile de pe obraji căzură pe jos... Iuţi pasul, hotărât să facă tot ce era omenește posibil pentru a salva ochiul lui Louis. A ajuns într-un suflet la casa bătrânei care oferea leacuri tuturor celor ce veneau la ea. A privit-o pe femeie cum scoate din dulapul ei o sticluţă și pune ceva pe ochii copilului. Dacă exista acea sticluţă, sigur în ea era un remediu bun pentru Louis, și-a spus în gând Simon. Simon se înșelase... extractul de nufăr îi făcuse micuţului mai mult rău decât bine... la scurt timp, și ochiul stâng s-a inflamat. Corneea ochiului drept a devenit opacă, în timp ce ochiul stâng mai păstra câteva striaţii ce aminteau de cei doi ochi mari, albaștri, ai băieţelului cu păr blond și cârlionţat...☹ Louis Braille s-a născut la 4 ianuarie 1809 la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. A fost al patrulea urmaş al şelarului Simon-René Braille si al lui Monique, având două surori și un frate mai mare. Totuși... tragedia micuţului Louis păruse anunţată încă de când se născuse... Atât de mic și de neputincios fusese, încât cu greu reușise să se hrănească la pieptul mamei lui. Părinţii îl botezaseră chiar din a doua zi după naștere, de teamă că ar putea muri. Louis supravieţuise și, din pricina emoţiilor trăite, sufletele părinţilor s-au legat în mod special de el. Devenise pentru ei micul „Beniamin“, mezinul favorit, după modelul biblic al familiei patriarhului Iacov. Dar tragedia care îi ocolise la naștere cerea o compensaţie sumbră după numai trei ani. Până la vârsta de cinci ani, Louis era complet orb și părea condamnat la viaţa mizeră rezervată nevăzătorilor din satele franceze ale începutului de secol XIX. Părinţii lui Louis au refuzat să accepte însă un astfel de deznodământ. Aveau o altă viziune. Băiatul lor avea să meargă la școală și să capete șansa unei vieţi normale. Astfel, încă de mic, l-au ajutat pe Louis să înveţe literele alfabetului, sculptate în lemn, ca degetele lui să le poată simţi diferenţele. Oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe cei cu diverse neputinţe. Plutea mereu în aer bănuiala că e ceva necurat la ei, că doar nu li se întâmplă degeaba să fie surzi, muţi sau orbi. Inteligenţa și curiozitatea fără margini a lui Louis trebuiau să înfrunte prejudecăţi pentru a ajunge să fie remarcate. Din fericire însă, un nou părinte paroh a sosit în sat. Părintele Jacques Palluy era un fost călugăr învăţat, care a descoperit repede potenţialul micuţului Braille. Sub umbra copacilor de lângă biserică sau în casa parohială în zilele cu vreme urâtă, părintele Jacques l-a introdus pe Louis în fascinanta lume a cunoașterii. Acel an minunat petrecut alături de părinte i-a întipărit adânc în suflet dorinţa de a manifesta faţă de toţi oamenii dragoste, bunătate și smerenie. La vârsta de șapte ani, a mers la școala din sat. Un alt copil îl conducea de mână până la școală și înapoi acasă. După trei ani amărâţi din pricina sărăciei și a războiului, i s-a oferit o șansă. Părinţii au profitat de ea, și-au învins amărăciunea de a-și vedea cuibul rămas gol și l-au trimis pe Louis la singura școală pentru nevăzători din Paris. Clădirea veche, situată pe strada Saint-Victor, era construită cu mai bine de 200 de ani în urmă, insalubră în cel mai înalt grad, totuși era cea mai bună variantă pentru Louis. Valentin Haüy, fondatorul școlii, era un om învăţat, care cunoștea zece limbi și slujise ca traducător al regelui Ludovic al XIV-lea. Louis s-a dovedit la Paris un elev strălucit la toate materiile. În plus, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a devenit un pianist și un organist atât de bun, încât la 16 ani i s-a propus slujba plătită de organist al bisericii de lângă școală. Pentru tot restul vieţii, avea să lucreze ca organist al mai multor biserici din Paris. Iar spiritul său de sacrificiu se dezvolta și el, așa cum s-a văzut când, a renunţat la slujba de organist al unei biserici în favoarea unui alt nevăzător, care avea mai multă nevoie de ea decât el. Când a fost introdusă în școala sa scrierea tactilă, a lui Charles Barbier, un sistem inventat pentru ca soldaţii lui Napoleon să poată citi ordinele pe întuneric,Louis a simţit că poate crea un sistem mai bun... Louis a studiat cu atenție sistemul ofițeului Barbier și a dezvoltat un sistem mai simplu folosind un cod de șase puncte pentru ca persoanele nevăzătoare să folosească doar un deget arătător pentru a simți și citi. De atunci înainte, Louis Braille a petrecut fiecare clipă din afara clasei înțepând găuri în ziar, în mod ironic, cu o sulă ca cea care l-a orbit pe el. A completat astfel sistemul Braille, care conține per total 64 de simboluri. Avea numai 15 ani când a finalizat propriul alfabet pentru nevăzători. Dar pentru că Louis era pasionat de muzică, și-a adaptat sistemul de puncte ieșite în relief pentru a putea transcrie partituri. Rezultatele cercetărilor sale și noul alfabet au fost publicate în anul 1829. La doar 19 ani, Braille a devenit ajutor de profesor în școala unde învăţase, urmând ca după cinci ani să devină profesor plin. Din această postură, a predat gramatică, ortografie, citire, geografie, istorie, aritmetică și algebră. Era un profesor atât de iubit, încât elevii „concurau nu doar pentru a se egala sau a se depăși unul pe altul, ci făceau un efort constant și sincer ca să-și mulţumească profesorul, pe care îl iubeau și îl respectau ca pe un prieten înţelept, luminat și superior lor, plin de sfaturi bune.“ Toate acestea, în condiţiile în care Louis era cunoscut pentru seriozitatea și promptitudinea cu care îi disciplina pe elevii care nu se purtau cuviincios. Era hotărât, principial, perseverent, perfecţionist și dispreţuia deopotrivă excentricitatea sau pretenţiile. Louis Braille nu a căutat gloria. Nu a ezitat niciodată să declare cât de îndatorat îi este lui Charles Barbier și invenţiei sale, care l-a inspirat să-și dezvolte propriul alfabet. Și a continuat să facă la fel chiar și după ce Barbier a început să lupte împotriva alfabetului Braille, în încercarea de a-și impune propria invenţie ca instrument de lucru oficial în procesul de instruire a nevăzătorilor. Boala infamă a Europei secolului al XIX-lea, tuberculoza, i-a curmat prematur viaţa. Cel mai probabil, îmbolnăvirea i-a fost cauzată de teribila insalubritate a școlii din Paris, unde Louis își petrecuse 24 din cei 43 de ani ai vieţii, învăţând și apoi predând. A murit cu doi ani înainte ca alfabetul Braille să fie oficial recunoscut și adoptat în Franţa. Dar peste timp, contribuţia unică a acestui geniu modest și altruist a crescut în influenţă până acolo încât, la 100 de ani de la moartea sa, guvernul francez a recunoscut că Louis Braille și-a câștigat pe drept un loc în Panteonul francez. Doar alte 74 de personalităţi marcante ale Franţei sunt înmormântate acolo până în prezent. Deși nici măcar o singură știre nu a apărut în vreunul dintre ziarele franceze la moartea sa, din 6 ianuarie 1852, un secol mai târziu demnitari din întreaga lume au sosit la Paris pentru a-și aduce omagiul. Hellen Keller, scriitoarea americană nevăzătoare și fără auz, a ţinut cu acea ocazie un discurs impresionant, în care afirma: „Noi, nevăzătorii, îi suntem îndatoraţi lui Louis Braille așa cum omenirea îi este îndatorată lui Gutenberg.“ Pe 15 decembrie 1851, simţind că viaţa sa se apropie de încheiere, Louis chemase un preot catolic să îl împărtășească. A doua zi, Louis s-a simţit mai bine, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească prietenului său, Hippolyte Coltat: „Ieri a fost una dintre cele mai frumoase și măreţe zile din viaţa mea. Când trăiești așa ceva, înţelegi maiestatea și puterea religiei. Sunt convins că misiunea mea pe pământ s-a încheiat. Este adevărat, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ia din lumea aceasta, dar am simţit că nu I-am cerut suficient de hotărât.“ Cu puţin înainte să închidă ochii, avea să completeze: „Lui Dumnezeu I-a plăcut să le dezvăluie ochilor mei splendorile ameţitoare ale speranţei veșnice. După aceasta, nu vi se pare că nimic nu m-ar mai putea ţine legat de pământ?“ În testamentul său, Braille a avut grijă să menţioneze iertarea tuturor datoriilor pe care alţii le aveau la el, a stabilit o rentă viageră pentru mama lui, ajutoare pentru ceilalţi membri ai familiei, iar restul economiilor le-a donat unor iniţiative caritabile și Bisericii Catolice. La moartea sa, chipul îi purta urmele suferinţei îndelungate. Dar, după cum își amintea Hyppolite, nici suferinţa cronicizată nu i-a putut șterge zâmbetul plăcut care îi lumina mereu chipul. În 1873 a avut loc prima conferință paneuropeana pentru profesorii nevazatorilor, iar medicul britanic orb Thomas Rhodes Armitage a susținut metoda Braille, care a devenit din ce în ce mai populara în lume. Directorul Școlii Californiene din California, Richard Slating French, a spus că acest alfabet „poartă sigiliul unui geniu, ca alfabetul roman”. În prezent, la aproape două secole după ce Louis Braille a început sa unească punctele, sistemul Braille continuă să fie un mijloc important de comunicare. Acesta poate fi găsit pe butoanele sau tastele din ascensoare și pe panourile de informații și semnalari publice. A intrat chiar și în tehnologie, cu e-mailul RoboBraille și cu Codul Nemeth Braille pentru matematică. Când vă uitați la un semn în Braille, ganditi-va la omul care a creat acest alfabet, transformând tragedia care l-a lovit în copilarie într-o binecuvântare pentru milioane de oameni pentru care este „mereu întuneric”.

#pursisimplu Voi știți care este povestea lui Louis Braille? Dar cum a ajuns el să inventeze alfabetul pentru nevăzători, știți? A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Louis. Louis Braille mai exact, a fost un pedagog francez care a inventat și dezvoltat alfabetul Braille, de tipărire și scriere pentru nevăzători. Într-o zi Louis privea fascinat la mâinile tatălui său, din care ieșeau tot felul de forme și de obiecte frumoase. Nu știa ce planuri avea în minte tatăl pentru viitorul lui, el doar își dorea, cu simplitatea candidă a celor trei ani ai săi, să facă și el obiecte frumoase ca ale tatălui său. S-a uitat pe jos și a găsit o bucată de piele suficient de mare ca să-i atragă atenţia. Apoi Louis a început să caute din ochi un cuţit/sula cu care să o poată tăia. Ţipătul lui ascuţit a spart monotonia zgomotelor obișnuite din atelierul tatălui său. Cuţitul ricoșase din pielea tăbăcită direct în ochiul drept al micuţului meșter. Câteva clipe mai târziu, în timp ce alerga pe uliţele satului cu Louis în braţe, Simon-René nu putea să-și stăpânească disperarea și sentimentul de vinovăţie. Îl pierduse din ochi preţ de câteva clipe. Dacă ar fi putut da timpul înapoi cu doar câteva zeci de secunde… Își scutură capul și lacrimile de pe obraji căzură pe jos... Iuţi pasul, hotărât să facă tot ce era omenește posibil pentru a salva ochiul lui Louis. A ajuns într-un suflet la casa bătrânei care oferea leacuri tuturor celor ce veneau la ea. A privit-o pe femeie cum scoate din dulapul ei o sticluţă și pune ceva pe ochii copilului. Dacă exista acea sticluţă, sigur în ea era un remediu bun pentru Louis, și-a spus în gând Simon. Simon se înșelase... extractul de nufăr îi făcuse micuţului mai mult rău decât bine... la scurt timp, și ochiul stâng s-a inflamat. Corneea ochiului drept a devenit opacă, în timp ce ochiul stâng mai păstra câteva striaţii ce aminteau de cei doi ochi mari, albaștri, ai băieţelului cu păr blond și cârlionţat...☹ Louis Braille s-a născut la 4 ianuarie 1809 la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. A fost al patrulea urmaş al şelarului Simon-René Braille si al lui Monique, având două surori și un frate mai mare. Totuși... tragedia micuţului Louis păruse anunţată încă de când se născuse... Atât de mic și de neputincios fusese, încât cu greu reușise să se hrănească la pieptul mamei lui. Părinţii îl botezaseră chiar din a doua zi după naștere, de teamă că ar putea muri. Louis supravieţuise și, din pricina emoţiilor trăite, sufletele părinţilor s-au legat în mod special de el. Devenise pentru ei micul „Beniamin“, mezinul favorit, după modelul biblic al familiei patriarhului Iacov. Dar tragedia care îi ocolise la naștere cerea o compensaţie sumbră după numai trei ani. Până la vârsta de cinci ani, Louis era complet orb și părea condamnat la viaţa mizeră rezervată nevăzătorilor din satele franceze ale începutului de secol XIX. Părinţii lui Louis au refuzat să accepte însă un astfel de deznodământ. Aveau o altă viziune. Băiatul lor avea să meargă la școală și să capete șansa unei vieţi normale. Astfel, încă de mic, l-au ajutat pe Louis să înveţe literele alfabetului, sculptate în lemn, ca degetele lui să le poată simţi diferenţele. Oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe cei cu diverse neputinţe. Plutea mereu în aer bănuiala că e ceva necurat la ei, că doar nu li se întâmplă degeaba să fie surzi, muţi sau orbi. Inteligenţa și curiozitatea fără margini a lui Louis trebuiau să înfrunte prejudecăţi pentru a ajunge să fie remarcate. Din fericire însă, un nou părinte paroh a sosit în sat. Părintele Jacques Palluy era un fost călugăr învăţat, care a descoperit repede potenţialul micuţului Braille. Sub umbra copacilor de lângă biserică sau în casa parohială în zilele cu vreme urâtă, părintele Jacques l-a introdus pe Louis în fascinanta lume a cunoașterii. Acel an minunat petrecut alături de părinte i-a întipărit adânc în suflet dorinţa de a manifesta faţă de toţi oamenii dragoste, bunătate și smerenie. La vârsta de șapte ani, a mers la școala din sat. Un alt copil îl conducea de mână până la școală și înapoi acasă. După trei ani amărâţi din pricina sărăciei și a războiului, i s-a oferit o șansă. Părinţii au profitat de ea, și-au învins amărăciunea de a-și vedea cuibul rămas gol și l-au trimis pe Louis la singura școală pentru nevăzători din Paris. Clădirea veche, situată pe strada Saint-Victor, era construită cu mai bine de 200 de ani în urmă, insalubră în cel mai înalt grad, totuși era cea mai bună variantă pentru Louis. Valentin Haüy, fondatorul școlii, era un om învăţat, care cunoștea zece limbi și slujise ca traducător al regelui Ludovic al XIV-lea. Louis s-a dovedit la Paris un elev strălucit la toate materiile. În plus, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a devenit un pianist și un organist atât de bun, încât la 16 ani i s-a propus slujba plătită de organist al bisericii de lângă școală. Pentru tot restul vieţii, avea să lucreze ca organist al mai multor biserici din Paris. Iar spiritul său de sacrificiu se dezvolta și el, așa cum s-a văzut când, a renunţat la slujba de organist al unei biserici în favoarea unui alt nevăzător, care avea mai multă nevoie de ea decât el. Când a fost introdusă în școala sa scrierea tactilă, a lui Charles Barbier, un sistem inventat pentru ca soldaţii lui Napoleon să poată citi ordinele pe întuneric,Louis a simţit că poate crea un sistem mai bun... Louis a studiat cu atenție sistemul ofițeului Barbier și a dezvoltat un sistem mai simplu folosind un cod de șase puncte pentru ca persoanele nevăzătoare să folosească doar un deget arătător pentru a simți și citi. De atunci înainte, Louis Braille a petrecut fiecare clipă din afara clasei înțepând găuri în ziar, în mod ironic, cu o sulă ca cea care l-a orbit pe el. A completat astfel sistemul Braille, care conține per total 64 de simboluri. Avea numai 15 ani când a finalizat propriul alfabet pentru nevăzători. Dar pentru că Louis era pasionat de muzică, și-a adaptat sistemul de puncte ieșite în relief pentru a putea transcrie partituri. Rezultatele cercetărilor sale și noul alfabet au fost publicate în anul 1829. La doar 19 ani, Braille a devenit ajutor de profesor în școala unde învăţase, urmând ca după cinci ani să devină profesor plin. Din această postură, a predat gramatică, ortografie, citire, geografie, istorie, aritmetică și algebră. Era un profesor atât de iubit, încât elevii „concurau nu doar pentru a se egala sau a se depăși unul pe altul, ci făceau un efort constant și sincer ca să-și mulţumească profesorul, pe care îl iubeau și îl respectau ca pe un prieten înţelept, luminat și superior lor, plin de sfaturi bune.“ Toate acestea, în condiţiile în care Louis era cunoscut pentru seriozitatea și promptitudinea cu care îi disciplina pe elevii care nu se purtau cuviincios. Era hotărât, principial, perseverent, perfecţionist și dispreţuia deopotrivă excentricitatea sau pretenţiile. Louis Braille nu a căutat gloria. Nu a ezitat niciodată să declare cât de îndatorat îi este lui Charles Barbier și invenţiei sale, care l-a inspirat să-și dezvolte propriul alfabet. Și a continuat să facă la fel chiar și după ce Barbier a început să lupte împotriva alfabetului Braille, în încercarea de a-și impune propria invenţie ca instrument de lucru oficial în procesul de instruire a nevăzătorilor. Boala infamă a Europei secolului al XIX-lea, tuberculoza, i-a curmat prematur viaţa. Cel mai probabil, îmbolnăvirea i-a fost cauzată de teribila insalubritate a școlii din Paris, unde Louis își petrecuse 24 din cei 43 de ani ai vieţii, învăţând și apoi predând. A murit cu doi ani înainte ca alfabetul Braille să fie oficial recunoscut și adoptat în Franţa. Dar peste timp, contribuţia unică a acestui geniu modest și altruist a crescut în influenţă până acolo încât, la 100 de ani de la moartea sa, guvernul francez a recunoscut că Louis Braille și-a câștigat pe drept un loc în Panteonul francez. Doar alte 74 de personalităţi marcante ale Franţei sunt înmormântate acolo până în prezent. Deși nici măcar o singură știre nu a apărut în vreunul dintre ziarele franceze la moartea sa, din 6 ianuarie 1852, un secol mai târziu demnitari din întreaga lume au sosit la Paris pentru a-și aduce omagiul. Hellen Keller, scriitoarea americană nevăzătoare și fără auz, a ţinut cu acea ocazie un discurs impresionant, în care afirma: „Noi, nevăzătorii, îi suntem îndatoraţi lui Louis Braille așa cum omenirea îi este îndatorată lui Gutenberg.“ Pe 15 decembrie 1851, simţind că viaţa sa se apropie de încheiere, Louis chemase un preot catolic să îl împărtășească. A doua zi, Louis s-a simţit mai bine, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească prietenului său, Hippolyte Coltat: „Ieri a fost una dintre cele mai frumoase și măreţe zile din viaţa mea. Când trăiești așa ceva, înţelegi maiestatea și puterea religiei. Sunt convins că misiunea mea pe pământ s-a încheiat. Este adevărat, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ia din lumea aceasta, dar am simţit că nu I-am cerut suficient de hotărât.“ Cu puţin înainte să închidă ochii, avea să completeze: „Lui Dumnezeu I-a plăcut să le dezvăluie ochilor mei splendorile ameţitoare ale speranţei veșnice. După aceasta, nu vi se pare că nimic nu m-ar mai putea ţine legat de pământ?“ În testamentul său, Braille a avut grijă să menţioneze iertarea tuturor datoriilor pe care alţii le aveau la el, a stabilit o rentă viageră pentru mama lui, ajutoare pentru ceilalţi membri ai familiei, iar restul economiilor le-a donat unor iniţiative caritabile și Bisericii Catolice. La moartea sa, chipul îi purta urmele suferinţei îndelungate. Dar, după cum își amintea Hyppolite, nici suferinţa cronicizată nu i-a putut șterge zâmbetul plăcut care îi lumina mereu chipul. În 1873 a avut loc prima conferință paneuropeana pentru profesorii nevazatorilor, iar medicul britanic orb Thomas Rhodes Armitage a susținut metoda Braille, care a devenit din ce în ce mai populara în lume. Directorul Școlii Californiene din California, Richard Slating French, a spus că acest alfabet „poartă sigiliul unui geniu, ca alfabetul roman”. În prezent, la aproape două secole după ce Louis Braille a început sa unească punctele, sistemul Braille continuă să fie un mijloc important de comunicare. Acesta poate fi găsit pe butoanele sau tastele din ascensoare și pe panourile de informații și semnalari publice. A intrat chiar și în tehnologie, cu e-mailul RoboBraille și cu Codul Nemeth Braille pentru matematică. Când vă uitați la un semn în Braille, ganditi-va la omul care a creat acest alfabet, transformând tragedia care l-a lovit în copilarie într-o binecuvântare pentru milioane de oameni pentru care este „mereu întuneric”.

#pursisimplu Voi știți care este povestea lui Louis Braille? Dar cum a ajuns el să inventeze alfabetul pentru nevăzători, știți? A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Louis. Louis Braille mai exact, a fost un pedagog francez care a inventat și dezvoltat alfabetul Braille, de tipărire și scriere pentru nevăzători. Într-o zi Louis privea fascinat la mâinile tatălui său, din care ieșeau tot felul de forme și de obiecte frumoase. Nu știa ce planuri avea în minte tatăl pentru viitorul lui, el doar își dorea, cu simplitatea candidă a celor trei ani ai săi, să facă și el obiecte frumoase ca ale tatălui său. S-a uitat pe jos și a găsit o bucată de piele suficient de mare ca să-i atragă atenţia. Apoi Louis a început să caute din ochi un cuţit/sula cu care să o poată tăia. Ţipătul lui ascuţit a spart monotonia zgomotelor obișnuite din atelierul tatălui său. Cuţitul ricoșase din pielea tăbăcită direct în ochiul drept al micuţului meșter. Câteva clipe mai târziu, în timp ce alerga pe uliţele satului cu Louis în braţe, Simon-René nu putea să-și stăpânească disperarea și sentimentul de vinovăţie. Îl pierduse din ochi preţ de câteva clipe. Dacă ar fi putut da timpul înapoi cu doar câteva zeci de secunde… Își scutură capul și lacrimile de pe obraji căzură pe jos... Iuţi pasul, hotărât să facă tot ce era omenește posibil pentru a salva ochiul lui Louis. A ajuns într-un suflet la casa bătrânei care oferea leacuri tuturor celor ce veneau la ea. A privit-o pe femeie cum scoate din dulapul ei o sticluţă și pune ceva pe ochii copilului. Dacă exista acea sticluţă, sigur în ea era un remediu bun pentru Louis, și-a spus în gând Simon. Simon se înșelase... extractul de nufăr îi făcuse micuţului mai mult rău decât bine... la scurt timp, și ochiul stâng s-a inflamat. Corneea ochiului drept a devenit opacă, în timp ce ochiul stâng mai păstra câteva striaţii ce aminteau de cei doi ochi mari, albaștri, ai băieţelului cu păr blond și cârlionţat...☹ Louis Braille s-a născut la 4 ianuarie 1809 la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. A fost al patrulea urmaş al şelarului Simon-René Braille si al lui Monique, având două surori și un frate mai mare. Totuși... tragedia micuţului Louis păruse anunţată încă de când se născuse... Atât de mic și de neputincios fusese, încât cu greu reușise să se hrănească la pieptul mamei lui. Părinţii îl botezaseră chiar din a doua zi după naștere, de teamă că ar putea muri. Louis supravieţuise și, din pricina emoţiilor trăite, sufletele părinţilor s-au legat în mod special de el. Devenise pentru ei micul „Beniamin“, mezinul favorit, după modelul biblic al familiei patriarhului Iacov. Dar tragedia care îi ocolise la naștere cerea o compensaţie sumbră după numai trei ani. Până la vârsta de cinci ani, Louis era complet orb și părea condamnat la viaţa mizeră rezervată nevăzătorilor din satele franceze ale începutului de secol XIX. Părinţii lui Louis au refuzat să accepte însă un astfel de deznodământ. Aveau o altă viziune. Băiatul lor avea să meargă la școală și să capete șansa unei vieţi normale. Astfel, încă de mic, l-au ajutat pe Louis să înveţe literele alfabetului, sculptate în lemn, ca degetele lui să le poată simţi diferenţele. Oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe cei cu diverse neputinţe. Plutea mereu în aer bănuiala că e ceva necurat la ei, că doar nu li se întâmplă degeaba să fie surzi, muţi sau orbi. Inteligenţa și curiozitatea fără margini a lui Louis trebuiau să înfrunte prejudecăţi pentru a ajunge să fie remarcate. Din fericire însă, un nou părinte paroh a sosit în sat. Părintele Jacques Palluy era un fost călugăr învăţat, care a descoperit repede potenţialul micuţului Braille. Sub umbra copacilor de lângă biserică sau în casa parohială în zilele cu vreme urâtă, părintele Jacques l-a introdus pe Louis în fascinanta lume a cunoașterii. Acel an minunat petrecut alături de părinte i-a întipărit adânc în suflet dorinţa de a manifesta faţă de toţi oamenii dragoste, bunătate și smerenie. La vârsta de șapte ani, a mers la școala din sat. Un alt copil îl conducea de mână până la școală și înapoi acasă. După trei ani amărâţi din pricina sărăciei și a războiului, i s-a oferit o șansă. Părinţii au profitat de ea, și-au învins amărăciunea de a-și vedea cuibul rămas gol și l-au trimis pe Louis la singura școală pentru nevăzători din Paris. Clădirea veche, situată pe strada Saint-Victor, era construită cu mai bine de 200 de ani în urmă, insalubră în cel mai înalt grad, totuși era cea mai bună variantă pentru Louis. Valentin Haüy, fondatorul școlii, era un om învăţat, care cunoștea zece limbi și slujise ca traducător al regelui Ludovic al XIV-lea. Louis s-a dovedit la Paris un elev strălucit la toate materiile. În plus, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a devenit un pianist și un organist atât de bun, încât la 16 ani i s-a propus slujba plătită de organist al bisericii de lângă școală. Pentru tot restul vieţii, avea să lucreze ca organist al mai multor biserici din Paris. Iar spiritul său de sacrificiu se dezvolta și el, așa cum s-a văzut când, a renunţat la slujba de organist al unei biserici în favoarea unui alt nevăzător, care avea mai multă nevoie de ea decât el. Când a fost introdusă în școala sa scrierea tactilă, a lui Charles Barbier, un sistem inventat pentru ca soldaţii lui Napoleon să poată citi ordinele pe întuneric,Louis a simţit că poate crea un sistem mai bun... Louis a studiat cu atenție sistemul ofițeului Barbier și a dezvoltat un sistem mai simplu folosind un cod de șase puncte pentru ca persoanele nevăzătoare să folosească doar un deget arătător pentru a simți și citi. De atunci înainte, Louis Braille a petrecut fiecare clipă din afara clasei înțepând găuri în ziar, în mod ironic, cu o sulă ca cea care l-a orbit pe el. A completat astfel sistemul Braille, care conține per total 64 de simboluri. Avea numai 15 ani când a finalizat propriul alfabet pentru nevăzători. Dar pentru că Louis era pasionat de muzică, și-a adaptat sistemul de puncte ieșite în relief pentru a putea transcrie partituri. Rezultatele cercetărilor sale și noul alfabet au fost publicate în anul 1829. La doar 19 ani, Braille a devenit ajutor de profesor în școala unde învăţase, urmând ca după cinci ani să devină profesor plin. Din această postură, a predat gramatică, ortografie, citire, geografie, istorie, aritmetică și algebră. Era un profesor atât de iubit, încât elevii „concurau nu doar pentru a se egala sau a se depăși unul pe altul, ci făceau un efort constant și sincer ca să-și mulţumească profesorul, pe care îl iubeau și îl respectau ca pe un prieten înţelept, luminat și superior lor, plin de sfaturi bune.“ Toate acestea, în condiţiile în care Louis era cunoscut pentru seriozitatea și promptitudinea cu care îi disciplina pe elevii care nu se purtau cuviincios. Era hotărât, principial, perseverent, perfecţionist și dispreţuia deopotrivă excentricitatea sau pretenţiile. Louis Braille nu a căutat gloria. Nu a ezitat niciodată să declare cât de îndatorat îi este lui Charles Barbier și invenţiei sale, care l-a inspirat să-și dezvolte propriul alfabet. Și a continuat să facă la fel chiar și după ce Barbier a început să lupte împotriva alfabetului Braille, în încercarea de a-și impune propria invenţie ca instrument de lucru oficial în procesul de instruire a nevăzătorilor. Boala infamă a Europei secolului al XIX-lea, tuberculoza, i-a curmat prematur viaţa. Cel mai probabil, îmbolnăvirea i-a fost cauzată de teribila insalubritate a școlii din Paris, unde Louis își petrecuse 24 din cei 43 de ani ai vieţii, învăţând și apoi predând. A murit cu doi ani înainte ca alfabetul Braille să fie oficial recunoscut și adoptat în Franţa. Dar peste timp, contribuţia unică a acestui geniu modest și altruist a crescut în influenţă până acolo încât, la 100 de ani de la moartea sa, guvernul francez a recunoscut că Louis Braille și-a câștigat pe drept un loc în Panteonul francez. Doar alte 74 de personalităţi marcante ale Franţei sunt înmormântate acolo până în prezent. Deși nici măcar o singură știre nu a apărut în vreunul dintre ziarele franceze la moartea sa, din 6 ianuarie 1852, un secol mai târziu demnitari din întreaga lume au sosit la Paris pentru a-și aduce omagiul. Hellen Keller, scriitoarea americană nevăzătoare și fără auz, a ţinut cu acea ocazie un discurs impresionant, în care afirma: „Noi, nevăzătorii, îi suntem îndatoraţi lui Louis Braille așa cum omenirea îi este îndatorată lui Gutenberg.“ Pe 15 decembrie 1851, simţind că viaţa sa se apropie de încheiere, Louis chemase un preot catolic să îl împărtășească. A doua zi, Louis s-a simţit mai bine, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească prietenului său, Hippolyte Coltat: „Ieri a fost una dintre cele mai frumoase și măreţe zile din viaţa mea. Când trăiești așa ceva, înţelegi maiestatea și puterea religiei. Sunt convins că misiunea mea pe pământ s-a încheiat. Este adevărat, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ia din lumea aceasta, dar am simţit că nu I-am cerut suficient de hotărât.“ Cu puţin înainte să închidă ochii, avea să completeze: „Lui Dumnezeu I-a plăcut să le dezvăluie ochilor mei splendorile ameţitoare ale speranţei veșnice. După aceasta, nu vi se pare că nimic nu m-ar mai putea ţine legat de pământ?“ În testamentul său, Braille a avut grijă să menţioneze iertarea tuturor datoriilor pe care alţii le aveau la el, a stabilit o rentă viageră pentru mama lui, ajutoare pentru ceilalţi membri ai familiei, iar restul economiilor le-a donat unor iniţiative caritabile și Bisericii Catolice. La moartea sa, chipul îi purta urmele suferinţei îndelungate. Dar, după cum își amintea Hyppolite, nici suferinţa cronicizată nu i-a putut șterge zâmbetul plăcut care îi lumina mereu chipul. În 1873 a avut loc prima conferință paneuropeana pentru profesorii nevazatorilor, iar medicul britanic orb Thomas Rhodes Armitage a susținut metoda Braille, care a devenit din ce în ce mai populara în lume. Directorul Școlii Californiene din California, Richard Slating French, a spus că acest alfabet „poartă sigiliul unui geniu, ca alfabetul roman”. În prezent, la aproape două secole după ce Louis Braille a început sa unească punctele, sistemul Braille continuă să fie un mijloc important de comunicare. Acesta poate fi găsit pe butoanele sau tastele din ascensoare și pe panourile de informații și semnalari publice. A intrat chiar și în tehnologie, cu e-mailul RoboBraille și cu Codul Nemeth Braille pentru matematică. Când vă uitați la un semn în Braille, ganditi-va la omul care a creat acest alfabet, transformând tragedia care l-a lovit în copilarie într-o binecuvântare pentru milioane de oameni pentru care este „mereu întuneric”.