#pursisimplu
รn fiecare an pฤrinศii lui Mihai รฎl duceau la bunica lui รฎn vacanศa de varฤ. Se รฎntorceau acasฤ cu acelaศi tren, a doua zi.
รntr-o zi bฤiatul le-a spus pฤrinศilor sฤi: โSunt mare acum, pot sฤ merg singur la bunica? โ Dupฤ o scurtฤ discutie , pฤrinศii au fost de acord.
Stateau in picioare asteptand plecarea trenului, isi iau la revedere de la fiul lor , dรขndu-i un sfat pe fereastra, in timp ce Mihai le tot repeta: โStiu! mi s-a spus asta de peste o mie de ori. โ Trenul stฤ sฤ plece ศi tatฤl lui i-a ศoptit la urechi:
โFiule, dacฤ te simศi rฤu sau nesigur, asta e pentru tine.โ ศi a pus ceva รฎn buzunar.
Acum Mihai este singur, stรขnd รฎn tren, fฤrฤ pฤrinศii lui pentru prima datฤ. O persoanฤ l-a privit cu ochi triศti. Mihai incepe sa se simta rฤu cu fiecare minut care trece ศi chiar era speriat. รศi pune capul jos, stฤ รฎntr-un colศ, singur, cu lacrimi รฎn ochi. Apoi รฎศi aminteศte cฤ tatฤl lui i-a pus ceva รฎn buzunar. Tremurรขnd, cauta ce i-a pus tatฤl lui รฎn buzunar. A gฤsit hรขrtia, a citit-o, pe ea scria: โFiule, sunt รฎn ultimul vagon. โ
Asa este viata. Trebuie sa lasam copiii, sa avem incredere in ei. Dar mereu trebuie sฤ fim รฎn ultimul vagon, privind, รฎn caz cฤ le este fricฤ sau dacฤ gฤsesc obstacole ศi nu ศtiu ce sฤ facฤ. Trebuie sฤ fim aproape de ei. Cรขt suntem รฎn viaศฤ, copilul va avea mereu nevoie de pฤrinศi.