Silvius Banica

#pursisimplu Domnule, am vizionat și eu filmul ăla despre care vorbește toată lumea... Anul Nou care n-a fost / The New Year That Never Came . Inițial, când mi-a fost recomandat, am zis pas. Eram convins că e o altă exagerare cinematografică, alte vulgarități, alte tâmpenii, cum am văzut de atâtea ori. Noup. Nimic de genul ăsta. Iar cand am decis să îl vizionez, l-am văzut de două ori într-un singur weekend. Nu știu ce să zic, dar parcă este cel mai bun film despre perioada comunistă pe care l-am văzut vreodată. Toți actorii joacă fenomenal. Și ce pleiadă de actori! Scenariul e de nota 10. Îl recomand cu toată sinceritatea. Atmosfera este exact aia de atunci. Fără să se exagereze. E filmul care pe mine m-a făcut să realizez că au trecut 35 de ani de la Revoluție și că am început să uit. Și tot timpul aveam impresia că parcă a fost ieri. Știți povestea cu madlena lui Marcel Proust. N-aveți cum să nu o știți. Ei bine, filmul ăsta cred că a fost o madlenă pentru toți ăia care, ca și mine, au început să uite. Mai grav este că unii nu au trecut niciodată prin perioada aia, și uite că vor să o trăiască. Sau, dacă au trăit-o, i-a lovit amnezia totală. Uitasem de câte ori ascultasem Boleroul lui Ravel la radio. Cred că îl ascultam săptămânal. Cineva probabil că făcuse o obsesie cu el și îl difuza în neștire. Uite că acum, după ce l-am auzit prima dată după n-șpe mii de ani, parcă am început să îmi amintesc tot. Uitasem cum se vorbea în șoaptă și uitasem incredibila replică „să nu spui nimic din ce auzi vorbindu-se în casă”. Mi-am amintit cum, în 87, după revolta de la Brașov, unii copii încercau să deschidă subiectul la școală. Și noi, restul, le făceam semne speriați să tacă din gură. Învățasem deja că e bine să îți ții gura. Dincolo de toate, era clar că toată lumea asculta Europa Liberă, acasă, cu plapuma în cap. În rest, aveai Bolerouri. N-are rost să mă apuc acum să spun eu cum era atunci. Să vorbesc despre „alimentația rațională”, despre teme făcute la lumina lumânării, despre lămpile cu gaz, cozi sau despre programul de 2 ore la TV. Aiurea, pe alea n-ai cum să le uiți. Oricum le știe toată lumea. Dar uitasem, cumva, paradoxal, frica. Și asta mi-am amintit când am vizionat filmul ăsta. Frica pe care o vedeam la cei din jur. Cuvintele spuse în șoaptă, chiar și în casă, de parcă cineva te-ar fi ascultat și acolo. Apoi odele repetate obsedant, ca și Boleroul, de parcă te spălau pe creier. Și saturația. Paradoxal, filmul mi-a trezit și o ușoară nostalgie. Nu, nu după comunism. După copilărie. Cineva îmi povestea acum câțiva ani despre perioada ultimului război mondial. Omul avea 3 ani pe atunci, și prima amintire din viața asta era dintr-un tren de vite. Un tren în care el fusese urcat împreună cu maică-sa, ca să fugă din Basarabia de frica rușilor. Urma să li se facă pierdută urma în România, așa cum s-a întâmplat cu zeci de mii de basarabeni. Dar el își amintea cu nostalgie de vremurile alea, nu cu groază. Și mi-a zis: „oricât de ciudat ar părea, un copil poate fi fericit chiar și pe vreme de război”. Asta am simțit și eu când am vizionat filmul Anul Nou care n-a fost.