Valter Cojman

Paul Serb: Grija față de populația civilă care suferă, necesitatea înlăturării unui dictator, drepturile omului, sunt ,alături de armele de distrugere în masă, principalele pretexte pentru intervențiile militare ale SUA Acum 20 de ani, pe 5 februarie 2003, generalul american Colin Powell în calitate de secretar de stat prezenta în faţa Organizației Națiunilor Unite sticluța cu ,,dovada" deținerii de către Irak a armelor de distrugere în masă În final SUA au invadat și devastat Irakul, l-au capturat pe Saddam Hussein şi l-au spânzurat. Doar ca să se afle că de fapt Irakul nu avea arme chimice și că totul a fost o mascaradă care a dus la moartea a milioane de oameni. Asta nu înseamnă că nu există puteri care dețin astfel de arme și care le- au și folosit fără să fie pedepsite pentru asta , ilustrând în mod practic, pe teren, zicala supremei ipocrizii : ,, Cine zice, ăla e ! " ☆ Victimele uitate ale războiului chimic din Vietnam de Valer Simion Cosma Mulți dintre noi au consumat cu saț producțiile americane despre războiul din Vietnam. Unele mai simpliste, cu super eroi precum Chuck Norris, altele mai sofisticate, cu actori de calibru, precum Robert de Niro și Christopher Walken, toate ne-au prezentat violența unui conflict purtat de soldații americani departe de casă, pentru apărarea democrației în fața expansiunii comunismului. Eroismul soldaților, camaraderia, spiritul de sacrificiu, imprevizibilitatea unui inamic aparent pretutindeni și lipsit de orice scrupule, torturi inimaginabile, atentate și bombardamente intense, toate sunt ingredientele unor astfel de producții cu scopuri multiple și diverse. Dacă unele întrunesc din plin caracteristicile propagandei de război, altele oferă incursiuni critice asupra conflictului, evidențiind atrocitățile comise de americani și efectele nocive asupra psihicului soldaților americani. Dar nu despre modurile în care cinematografia americană a prezentat conflictul din Vietnam vreau să vorbesc în paginile următoare, ci despre un aspect mai puțin cunoscut la nivel popular, deși este esențial pentru înțelegerea violenței acelui conflict și a modului în care este instrumentată lupta pentru democrație și drepturile omului de către cea mai mare putere militară contemporană. Pe parcursul secolului al XX-lea marile puteri au investit resurse enorme în dezvoltarea de arme biologice și chimice, unele dintre ele fiind testate în timpul marilor și micilor conflagrații. Unul dintre cele mai traumatizante cazuri îl reprezintă utilizarea pe front a gazelor toxice în Primul Război Mondial, într-atât de traumatizante încât se zice că nu ar mai fi fost folosit în timpul celui de-al doilea război mondial, chiar dacă acesta a avut numele și caracteristicile unui război total și a implicat cîteva din cele mai odioase figuri ale umanității. Oricît de iresponsabili ar fi fost liderii politici și militari, oricît de încrîncenată ar fi fost lupta, lumea civilizată a realizat proporțiile și pericolele unor astfel de arme și nu și-a mai permis luxul de-ași da în petec în propria ogradă, mai ales că în multe cazuri efectele unor arme biologice și chimice nu se limitau doar la inamici și se prelungeau mult după încheierea conflictelor, inclusiv asupra generațiilor următoare. Tocmai grija și responsabilitatea marilor oameni de stat și arme au determinat fel de fel de inițiative menite să determine marile și micile puteri că nu vor dezvolta și utiliza astfel de arme (Protocolul de la Geneva din 1925; Biological and Toxin Convention BTWC, 1972 etc.). Cu atît mai mult că utilizarea de către japonezi a armelor biologice în China a oripilat (postum) întreaga lume.i Dar, ca și în alte cazuri, astfel de protocoale și convenții erau mai mult pentru căței, tentația superiorității militare categorice fiind irezistibilă. Doar că investițiile în astfel de arme, oricît ar avea parte de teste în perimetre controlate, sunt incomplete fără utilizarea lor într-un conflict real. Și pentru una dintre marile puteri care a investit în acest tip de armament, oportunitatea a reprezentat-o intervenția anticomunistă din Vietnam, care a dus la uciderea a aproximativ 58.000 de americani și undeva între 2 și 3 milioane de vietnamezi, foarte mulți dintre ei civili. Dar mai există o altă categorie de victime a acestui conflict, atât în rândul americanilor, cît mai ales a vietnamezilor, inclusiv în rândul generațiilor apărute după sfîrșirea oficială a conflictului. Milioanele de oameni afectați de războiul chimic purtat de SUA. Între 1961 și 1971, în cadrul operațiunii Ranch Hand, peste 73 de milioane de litri de substanțe chimice au fost slobozite asupra Vietnamului, în special în zona rurală, pentru a distruge vegetația care oferea adăpost și hrană trupelor inamice ale Vietcongului. Din care în jur de 45 de milioane de litri de Agent Orange, care conține una dintre cele mai puternice toxine cunoscute de omenire: dioxina. Numai în 1967 armata americană a aruncat 5.1 milioane de galoane de ierbicide cu dioxină asupra satelor vietnameze, fără să se țină cont de efectele violente asupra oamenilor și naturii. Ca și în alte cazuri în care s-au utilizat astfel de arme, impactul toxinelor nu s-a limitat doar la populația inamică (soldați, civili, femei, copii, bătrâni etc.), ci a lovit din plin și în rândul soldaților americani, cu efecte care se resimt inclusiv în zilele noastre. Cercetările ulterioare estimează că aproximativ 3 milioane de vietnamezi și cîteva mii de americani au fost expuși la Agentul Orange/dioxină și au avut de suferit din această cauză.vi Conform unui material de pe site-ul Aspen Institute, în unele cazuri concentrația acestor substanțe era de 20 de ori mai puternică decît cea utilizată în mod normal în agricultură pentru uciderea plantelor.vii Același material arată că astfel de ierbicide au fost aruncate asupra unei suprafețe de peste 24%, distrugînd 5 milioane de acrii de pădure și aproximativ 500.000 de acrii de recolte. Din aceste suprafețe, 34% au fost stropite de mai multe ori, iar un studiu arată că 3.181 de sate au fost de asemenea stropite. În ultima perioadă, o serie de cercetări medicale și anchete au scos la iveală impactul acestor substanțe, impact cunoscut și în anii utilizării, însă trecut cu vederea sau, în unele cazuri, cum este raportul Bionetics din 1965, suprimat de către guvernul SUA. Astfel de rezultate, precum și numeroasele procese pe care statul american le-a avut cu proprii veterani, au determinat apariția în presă a unor articole care prezintă chestiunea. Ce a rămas în urma utilizării intensive a acestor substanțe toxice? Dincolo de distrugerea imediată a recoltelor și hectarelor de vegetație, cu repercursiuni asupra solului care se simt și în prezent, au rămas efectele pe termen scurt și lung asupra populației, indiferent de vârstă. Cercetările medicale arată că au explodat cancerul (mai ales cancerul de prostată la bărbați) și malformațiile la nou-născuți, că au determinat schimbări hormonale la noii-născuți, dizabilități fizice și afecțiuni neuronale grave. Mai multe despre aceste efecte, despre rezultatele cercetărilor medicale și despre poveștile unora dintre cei afectați, puteți citi în bibliografia atașată acestui scurt material. La Acordul de Pace din Paris din 1972, administrația Nixon a promis să contribuie cu 3 miliarde de dolari la reconstrucția Vietnamului. Promisiune neîndeplinită. În 2004, veterani de război din SUA și victime vietnameze au dat în judecată companiile care au produs aceste ierbicide (companii precum Monsanto și Dow) despre care conțineau un nivel letal de dioxină. În pofida faptului existau promisiuni anterioare cum că veteranii vor fi despăgubiți pentru anumite afecțiuni cauzate de expunerea la Agentul Green și alte ierbicide, administrația SUA și companiile vizate și-au susținut în instanță că nu există probe care să susțină legătura dintre afecțiuni și expunerea la acele substanțe. Eforturile veteranilor americani și numeroasele procese intentate de-a lungul deceniilor, au determinat congresul SUA să aloce în 2010 13.3 miliarde de dolari pentru despăgubiri și alte costuri. Senatul a mai adăugat 12 milioane de dolari pentru combaterea efectelor Agentului Green în Vietnam, dintre care o mică sumă pentru cheltuieli legate de sănătate. Despre cum își asumă guvernul SUA urmările războiului chimic purtat împotriva vietnamezilor și despre cum caută să repare, pe cît posibil, distrugerile provocate și să stopeze perpetuarea efectelor, puteți să vă faceți o idee pornind de la sumele investite și programele elaborate. De exemplu, peste 100 de milioane de dolari au fost alocați pentru decontaminarea aeroportului Da Nang, unul din hot spot-urile operațiunii care a implicat utilizarea Agentului Green. Și doar 20 de milioane de dolari pentru victime. Ca și în cazul procesului amintit mai sus, scuza pentru absența unor compensații semnificative și a unor programe medicale serioase pentru victime, este lipsa unor dovezi clare care să arate legătura dintre expunerea la aceste toxine și bolile/dizabilitățile de care suferă victimele vietnameze. Dar presa americană susține contrariul, anume că există nenumărate dovezi care acreditează această legătură negată de administrația SUA și de companiile cărora se solicită despăgubiri. Iar Departamentul pentru Veterani al SUA recunoaște de ceva vreme 14 boli/afecțiuni despre care se consideră că au o legătură cu expunerea la Agentul Green. Spre deosebire de veteranii americani, care și aceia au fost ne-băgați în seamă multă vreme și văzuți ca povară de către statul care I-a folosit, victimele vietnameze sunt undeva departe și publicul american nu se ciocnește prea des cu efectele și urmările atrocităților comise de statul lor. Un articol din New York Times, citând un studiu al Crucii Roșii Vietnameze, apreciază că ar fi necesară o sumă de aproximativ 35 de milioane de euro annual, pe o perioadă de minim 10 ani (adică aproximativ 350 de milioane de euro, însemnând 12$ de victimă pe an) pentru a aduce ameliorări medicale semnificative victimelor vietnameze. O sumă absolut infimă comparativ cu sumele investite în producerea, transportarea și răspîndirea Agentului Green în Vietnam. Dar, după cum concluzionează autorul acelui articol, moștenirea lăsată de Agentul Green nu e doar despre știință și economie. Este, în primul rînd, despre decența umană. În încheiere, o observație legată de una dintre companiile producătoare de astfel de ierbicide și, implicit, beneficiară de profituri semnificative din contractele cu guvernul american pentru măcelărirea vietnamezilor. Monsanto nu doar că a fost bine-mersi în toată perioada post măcel, dar s-a extins, de multe ori tot cu sprijinul autorităților americane, dar recent a fuzionat cu o altă companie care are o moștenire impresionantă în materie de profituri obținute din uciderea chimică a semenilor: Bayer, companie germană urmașă a I.G. Farben, cea care a produs gazul toxic Zyclon B, utilizat de naziști pentru exterminarea evreilor și romilor în lagărele de concentrare. Cum a fost posibil aşa ceva după toate ororile prin care deja trecuse omenirea? Explicații sunt multe. Subliniez un singur aspect. Succesul propagandei americane în rândul propriilor cetățeni, pentru că altfel nu s-ar fi expus mii de soldați unui astfel de risc, oricât ar fi fost de bine plătiți și orice ordin ar fi primit. Eficiența propagandei (P.R., în termenii lor) se datorează și lansării unui program educațional care le arăta cetățenilor civili voioși care utilizau în contexte paşnice acele ierbicide, ba chiar aplicându-le pe propria piele sau trecând fără necazuri prin zone în care vegetația fusese curățată prin folosirea acestora. Cetățenii erau asigurați că aceste ierbicide sunt inofesive pentru oameni, afectînd doar plantele. Cam atât despre respectul față de ființa umană și preocupările pentru o viață mai bună. Cam atât despre "claritatea morală" a Occidentului care (nu) și-a învățat lecția după cele două mari orori ale secolului XX.