Gabriela Pop

"Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri; Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască... Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri... Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară! Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară, Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei! Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!" Mihai Eminescu - Scrisoarea III