Mihaela Andreea Gheorghiu

Într-o zi, două măicuţe, Nana și Manana, s-au întâlnit cu părintele Gavriil (Georgianul) în oraș și cu bucurie au cerut binecuvântare de la el. Dar, pentru că pe jos era noroi din pricina ploii, n-au îngenuncheat, ca de obicei, ci au făcut doar o mică metanie. Părintele, însă, spre uimirea lor, s-a pus în genunchi în noroiul acela, așa că au fost nevoite să facă și ele la fel. Și așa, în genunchi, le-a binecuvântat, iar apoi, făcându-le cu ochiul, le-a zis: „1 la 0!” Gestul părintelui n-a fost unul copilăresc și poznaș, ci plin de înţelepciune, căci așa, smerindu-se înaintea lor și cinstindu-le, le-a arătat că, atunci când cu adevărat cinstești pe cineva și vrei să-i arăţi lucrul acesta, nu trebuie să te împiedice nimic s-o faci.

Dar România a mai traversat astfel de momente istorice, iar noi suntem datori să aflăm cum au fost depăşite cumpenele istoriei şi să dăm un sens luptei noastre. Înapoi în istorie așadar cu 500 de ani. În 1520, spre sfârşitul domniei Sfântului Neagoe Basarab, chipul ameninţător al războiului se arată limpede deasupra Ţării Româneşti. Sultanul vrea cu orice preţ să subjuge pământul românesc. Vestea iminentei cotropiri circulă iute şi stârneşte panică. Boierii, nerăbdători, îi solicită domnitorului să ia mai repede o hotărâre şi să înceapă pregătirile pentru război. Războiul este din start pierdut, în faţa forţei militare disproporţionate a turcilor. Boierii se adună la sfat şi sunt extrem de iritaţi fiindcă domnitorul nu se arată la vorbă. Dar Sfântul vorbeşte în taină cu Dumnezeu. Un slujitor îi încredinţează că domnitorul se roagă. Iar boierii murmură. Li se pare total nepotrivit ca tocmai acum, când îi paşte războiul, domnitorul să se roage. Însă Neagoe Basarab ştie care este sfatul cel care contează. Când apare, într-un târziu, în mijlocul lor, este luat la rost: „Măria Ta, situaţia este gravă. Trebuie să luăm o hotărâre. Turcii ne vor cotropi”. Iar domnitorul isihast îi îndeamnă la rugăciune. Boierii însă răbufnesc: „Măria Ta, ţara nu se conduce cu «Doamne, miluieşte!»”. Sfântul Neagoe Basarab îi domoleşte, spunându-le că şi lui îi pasă de ceea ce se întâmplă cu ţara, nu numai lor: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Apoi, gânditor, domnitorul se retrage şi începe să se roage. Răspunsul lui Dumnezeu nu a întârziat. Cronicile spun că, în noaptea aceea de 21 septembrie 1520, Dumnezeu i-a cerut sufletul sultanului Selim I şi nu a mai avut loc nicio cotropire a Ţării Româneşti. Astăzi ne întrebăm ce a vorbit Neagoe Basarab cu Dumnezeu. Probabil că „Doamne, miluieşte!”, fiindcă aşa se vorbeşte cu Dumnezeu. Iar acum trăim o situaţie ce pare fără ieşire. Căutăm soluţii omeneşti, în timp ce soluţia este cea a domnitorului Neagoe Basarab. Peste lumea noastră pare să se prăvălească un uriaş val de frică şi represiune, iar noi suntem încremeniţi. Înţelegem că situaţia e gravă, că trebuie luată o hotărâre, iar conducerea ţării e departe, în lucrările şi deciziile sale, de pilda Sfântului Neagoe Basarab. Cei mai mulţi dintre noi sunt cuprinşi de îndoiala celor din sfatul ţării şi cred că ţara nu se conduce cu „Doamne, miluieşte!”. Dar o altă scăpare din primejdia ce ne împresoară nu este. Chiar cu „Doamne, miluieşte!” se conduce ţara. Aşa se iese din încremenirea spaimei şi a morţii. Restul sunt propuneri politice şi biete soluţii omeneşti. Unii spun că e prea târziu şi că, orice am face, prăbuşirea este iminentă. Dar Dumnezeu are ultimul cuvânt în istoria aceasta a tulburării. Nu noi suntem cei care decidem prin cugetele noastre pripite şi prin atitudinea noastră căpoasă faţă de pronia divină. Şi totuşi noi, prin rugăciune şi postire, putem da un sens izbăvitor evenimentelor. Nu ne mai punem încrederea în noi, ci în Cel care are în mâna Sa soarta întregii lumi. Sfântul Neagoe Basarab ne spune clar: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Aşadar, ceea ce vine asupra României şi a lumii nu este un rău oarecare, ci însăşi urgia. Iar de urgie nu scăpăm cu mijloace omeneşti. Încă avem suficientă cugetare ca să nu minimalizăm răul. Noi nu vom găsi o soluţie. Asta e clar. Când vine urgia, totul se surpă. Toate soluţiile noastre îşi probează nimicnicia. Urgia este un rău mare pe care nimeni nu-l poate întoarce de la noi, decât numai singur Dumnezeu. Iar această abatere a urgiei de la noi se poate face numai cu rugăciune şi cu post. Sfântul o spune, în acel veac, boierilor, iar nouă, peste veacuri. Acum, când urgia bate din nou la porţile ţării, e vremea să ascultăm sfatul domnitorului cu viaţă sfântă. Acum, când în fruntea ţării nu sunt pilde vrednice de rugăciune şi postire, căutăm în epoci mai îndepărtate chipuri de conducători care ştiau să stea la sfat cu Dumnezeu, în pofida îndărătniciei omeneşti a boierilor. Aceştia ne sunt călăuze într-un timp tulbure, în situaţii deznădăjduitoare şi atât de greu de gestionat. Unii dintre noi lucrează rugăciunea şi postirea. Şi bine fac. Acesta este fundamentul rezistenţei noastre. Şi reacţia civică are rolul ei. Este dreptul nostru să refuzăm cătuşele şi lagărul care se insinuează în societatea noastră. Este dreptul nostru să fim liberi şi să exprimăm valori în care am fost crescuţi şi care ne-au făcut mari. Însă împotriva urgiei este insuficientă doar reacţia civică, indiferent cât de puternică şi justificată ar fi. Aşa că rămâne nepreţuit îndemnul Sfântului Neagoe Basarab: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”. Sergiu Ciocârlan

Mult folos aduce boala; iertarea păcatelor și răsplata răbdării. Este un leac foarte puternic pentru oamenii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu, Care prin căi aspre lucrează mântuirea noastră. Te rog să nu te mâhnești, căci eu mă rog pentru tine. Nu te teme, ci ai nădejde. Părintele nostru ceresc este bun, milostiv, dar pe fiii Săi îi pedepsește, îi ceartă, ca să se facă vrednici de viaţa cea veșnică. Dacă nu ne pedepsește, nu putem deveni fii ai Săi adevăraţi, ci suntem fii din desfrânare, nevrednici de mântuire. Nu sunt vrednice pătimirile pe care le îndurăm faţă de fericirea cea veșnică pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru fiii Săi. Și care sunt fiii Săi? Cei chinuiţi, cei mâhniţi, cei suferinzi, cei împovăraţi, iar nu cei care se desfătează acum vremelnic și sunt fericiţi. Bucură-te, așadar, căci Dumnezeu ne iubește și ne pedepsește pentru a ne odihni veșnic. Dumnezeu nu Se uită la faptul că suferim, ci El caută să ne izbăvească de muncile iadului și să ne dăruiască Raiul. Extras din Poveţe părinteşti– Arhim. Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.

Unii, când vin la Biserică, spun: „Vreau să dau nişte bani pentru ca părinţelul să se roage pentru asta şi ailaltă” – plătesc şi pleacă. Dar aceşti oameni nu iau parte la rugăciune. Biserica nu este un tonomat de bomboane: bagi o fisă şi cade o bomboană. Biserica este un loc unde mergi să trăieşti şi să înveţi. Dacă treci prin anumite dificultăţi sau dacă unul dintre apropiaţii tăi s-a îmbolnăvit, nu te limita la a aprinde o lumânare. Vino la Biserică pentru slujbă, scufundă-te în rugăciune şi spune în rugăciune nevoile tale, în rugăciunea făcută împreună cu preotul şi ceilalţi creştini din Biserică. Extras din Rugăciunea – întâlnirea cu Dumnezeul cel Viu– Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk,, Editura Doxologia.

O fetiță din Egipt a căzut de la etajul doi al casei sale. A fost internată în spital, dar a rămas cu un handicap la mâna dreaptă, ca urmare a accidentului. După externare a plecat împreună cu părinții în pelerinaj la o Icoană a Maicii Domnului din Ibyar. După ce s-au rugat cu toții, fetița a cerut să fie fotografiată lângă Icoana dragă ei. Când au fotografiat-o în fața Icoanei, au văzut cu toții cum mâna dreaptă a Maicii Domnului din Icoană ținea copilul de brațul cu handicap. Maica Domnului nu ne lasă niciodată la greu. Trebuie doar să te rogi și să-i ceri ajutorul. Icoanele Maicii Domnului sunt făcătoare de minuni, pentru că Maica Domnului e făcătoare de minuni. Să nu uităm că, atunci când Sfântul Apostol și Evanghelist Luca a pictat-o pe Maica Domnului, aceasta a binecuvântat Icoana, spunând: „Darul Celui ce S-a născut din mine și al meu să fie cu Icoana aceasta.”

Am ascultat în această seară o mărturie din partea unui bun prieten, după slujba Vecerniei. Cu acordul lui o împărtășesc cu voi. Zilele trecute băiețelul acestui prieten de numai 2 ani a contactat o viroză, iar în urma discuției cu medicul s-a hotărât începerea unui tratament injectabil. Avea două variante, ori să vină zi de zi să i se administreze injecția în spital, ori să apeleze la serviciul unei asistente medicale la domiciliu. Ținând cont de contextul zilelor noastre, a ales varianta mai sigură, să îi fie administrat tratamentul acasă. Zis și făcut. Pe lângă injectabil copilului i se prescrisese și aerosoli, iar la a doua administrare, din neatenție, asistenta a tras în seringă conținutul fiolei de adrenalină, cel care ar fi trebuit diluat și administrat prin aerosoli. Concentrația a fost de 0,8 mg, iar pentru un pacient aflat în stop cardio respirator concentrația este de 0,3. În câteva ore copilului i s-a albăstrit buza și a devenit cianotic (extremitățile copilului s-au învinețit). Au plecat într-un suflet la spital, iar acolo li s-a comunicat că șansele de supraviețuire sunt minime spre 0. În aceeași zi, la ieșirea din curtea spitalului din Fălticeni, poposise preț de câteva minute moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, iar coincidența a făcut să iasă în acel moment și prietenul meu cu copilul de la consult. A urmat o noapte de rugăciuni și implorări divine, iar dimineața rugăciunea și-a găsit răspunsul. Medicul de gardă a comunicat familiei faptul că toți din spital deveniseră martorii unei minuni. A îndemnat părinții să meargă și să dea mulțumire lui Dumnezeu și să îi așeze pe pomelnic pe toți cei care veghease în acea noapte la capătâiul unui suflet de doar doi ani, care risca să piardă viața din cauza unei erori umane. Acest prieten mi-a spus cu lacrimi în ochi în acestă seară: Nu sunt un credincios, nu merg Duminică de Duminica la Biserica, nu sunt cel mai bun creștin, dar Dumnezeu a făcut o minune pentru a înțelege odată în plus că toate sunt în mâna Sa. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Își dorește să afle cât mai mulți de această minune a Sfântului Ioan de la Suceava, așa cum a simțit-o el și soția sa.

Ultimul rege al unui trib avea zece câini sălbatici. Îi folosea pentru a tortura și a-i da drept hrană pe oricare dintre servitorii săi care greșeau. Unul dintre servitori a făcut o greșeală atât de mare încât regelui nu i-a plăcut deloc. Motiv pentru care a ordonat ca servitorul să fie aruncat la câini. Slujitorul a spus: “Eu, ți-am slujit zece ani și tu mă răsplătești astfel. Te rog, dă-mi zece zile înainte să mă arunci la câinii.”, și regele i-a dat. În aceste zece zile, servitorul s-a adresat paznicului care avea grijă de câini și i-a spus că ar vrea să se ocupe el de câinii, pentru următoarele zece zile. Paznicul a fost nedumerit, dar a fost de acord, iar servitorul s-a ocupat de hrănirea câinilor, curățenie, baie și tot felul de nevoi pentru ei. Când s-au terminat cele zece zile, regele a ordonat ca servitorul să fie aruncat la câini așa cum îi era hotărâtă pedeapsa. Când a fost aruncat, toată lumea a fost surprinsă să vadă cum câinii îi lingeau picioarele servitorului! Regele, nedumerit de ceea ce vedea, a spus: “Ce s-a întâmplat cu câinii mei?” Servitorul a răspuns: “Am servit câinii doar zece zile și nu au uitat de serviciile mele. Fără îndoială, te-am servit zece ani și tu ai uitat totul la prima mea greșeala!” Regele și-a dat seama de greșeala comisă și a ordonat ca servitorul să fie eliberat.

– V-ați dus la țară și v-ați întâlnit față-n față, pe neașteptate, cu un văr, Aurel, care avea o tuberculoză în fază finală. Nevasta lui îl alimenta pe fereastră cu o prăjină, ca să nu se apropie. Dumneavoastră ați avut atunci un moment în care v-ați gândit dacă să vă apropiați sau să nu vă apropiați. – Când eram în pragul ușii… am deschis, l-am văzut slab, aproape scheletic. Cert este însă că nu a durat decât o secundă sau o fracțiune de secundă și m-am dus curajos, m-am așezat pe marginea patului, că am zis că dacă nu mă duc la el și dacă nu-l îmbrățișez, va muri neîmpăcat, chiar ca un om părăsit de toți. Și-am zis „nu am dreptul ca acest om să moară trist”. Și m-am dus, și m-am așezat pe marginea patului, și l-am mângâiat, „ce faci, Aurel?”. De abia vorbea, mai mult șoptea, și l-am sărutat și mi-am luat rămas bun de la el. Și nu m-am îmbolnăvit.” Sursa: Eugenia Vodă, în dialog cu IPS Bartolomeu Anania via Laurențiu Dumitru.

În geana nopții, la 6, am fost să o spovedesc și să o împărtășesc pe o băbuță de 90 de ani. Mă aștepta la marginea patului. Avea niște ciorapi de lână frumoși. Geamul deschis, aer curat, păhărelul de vin și lumânarea aprinsă. O bucurie nespusă în priviri. Mi-a sărutat mâna cu respect. Eu am binecuvântat-o. După ce a primit pe Dumnezeu în ființa ei, bătrânica sfioasă mi-a zis: părinte, am făcut de dimineață niște plăcințele în rolă, vă rog să serviți… Erau fierbinți și minunate. Am întrebat-o: mamaie, mata ai trecut prin multe, ce-i cu negura asta care a cuprins pământul? Ehei, părinte… Eu am prins și războiul, tata a murit într-o tranșee la Don, și sovieticii care violau toate femeile din sat, și staliniștii lui Dej care au băgat juma de țară în pușcării, și epoca de aur, și epoca de jaf de acum. Pentru toate este un sfârșit. Prafu’ o să se-aleagă de toate regimurile. Singurele lucruri pe care le-am avut mereu și ne-au salvat au fost credința în Dumnezeu, lacrimile mamei la rugăciune și Sfânta Împărtășanie cu Hristos Dumnezeu.