Viorel Georgescu

la 21 noiembrie 1887 moare la Bucuresti Petre Ispirescu?

20 noiembrie, Sf. Grigorie Decapolitul; Înainteprăznuirea Intrării în Biserica a Maicii Domnului; Sf. Mc. Dasie; Sf. Ierarh Proclu (calendarul creștin-ortodox)

A scris-o acum 18 ani, dar pare că-i de ieri În veci, ortodocși de Adrian Păunescu De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei aceasta e credinţa mea creştină, am învăţat cu tălpile să calc, cum am aflat că mâna se închină. Atunci am înţeles că sunt dator să nu cedez cumva vreunei noxe, ci să rămân, cu neamul meu cu tot, fidel pe veci credinţei mele ortodoxe. Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat credinţa lor pe nici un fel de bunuri, nici dacă ar fi fost crucificaţi, nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul. În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu în fiece istorică furtună, credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat, prin toţi ai mei, Biserică străbună. Şi m-am opus căderii în neant şi celor care dărâmau altare şi clopote-n Ardeal am construit şi calendare pentru fiecare. Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’ eu l-am crezut aducător de leacuri şi m-am zbătut că să apară iar, la Alba, dup-aproape patru veacuri. Şi-am fost convins că nici un leninism credinţa ortodoxă n-o ajută ci, dimpotrivă, ateismul crunt ar vrea să o transforme-n surdomută. Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt? A început la Bucureşti să crească un demonism bogat şi indecent, ce-ameninţă credinţa strămoşească. Nevolnicii lovesc pe ortodocşi, îi tot mânjesc şi culpabilizează, îi fac răspunzători de bolşevism, îi umplu de lehamite şi groază. E clipa când mă simt dator să spun că nu ne poate frânge vijelia, că nu sunt bunuri pe acest pământ, ca să ne cumpere Ortodoxia. Noi nu putem să devenim mormoni sau, altceva, conform unei reţete, noi suntem ortodocşi definitiv oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete. Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud, această fărădelege epocală: ‘Ortodoxia naşte comunism!’ Deci, să fugim de ea ca de o boală. Dar nu există-n lume avantaj cu care ar putea să ne îmbie catolici, evanghelici, protestanţi, să ne retragem din Ortodoxie. Precum nici noi pe nimeni nu silim să fie ortodox când nu o simte, noi suntem pe vecie ortodocşi, cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte. Că nu ne poate nimeni mitui s-o părăsim pe mamă în etate din tragicul motiv că pe pământ există alte mame mai bogate. Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum, când ni-i credinţa însăşi în pericol, îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini, că harul de-a iubi nu e ridicol. Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini ce, dincolo de orice paradoxe, la rândul lor, respectă şi iubesc, pe credincioşii turlei ortodoxe. Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum, când sumbre acuzaţii se adună, ia-n mână crucea de la Est, ai grijă de biserica străbună. Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra chiar dacă de la fraţi asediul vine, permite-ne să fim în veci creştini, ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

20 noiembrie se naste MIHAI BENIUC Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiș, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator și psiholog român. Mai vine... Mai vine-aşa ca o ispită Ori mai dispare ca o barcă Din tinereţea risipită O amintire ce te-ncearcă. Ah, şi săruturi bune, dulci De la o fată, ca pe vremuri- Pe urmă ameţit te culci Şi dimineaţa te cutremuri. De ce nu vrei să te mai vindeci Şi setea dragostei s-o laşi Vreunuia din zeii indici Ori jucării la copilaşi? Trăieşte-n trista părăsire De oameni hărăzită ţie Şi fără dor şi amintire Va fi ce trebuie să fie.

.....Fara tara..fragment.. Eu sunt o lacrimă târzie Din plânsul unei mii de ani, Sunt visul care reînvie La vetrele celor orfani. Sunt o mustrare călătoare De pe tărâmuri fără glas, Şi dintr-o lume care moare Sunt strigătul ce-a mai rămas Eu sunt oftatul care plânge Acolo-n satul meu din deal, Sunt ţipătul muiat în sânge Al văduvelor din Ardeal. Sunt solul dragostei şi-al urii, Un visător de biruinţi, Ce port blesteme-n cerul gurii, Drept moştenire din părinţi. Eu m-am desprins dintre morminte, Din cripte umede şi reci, De unde-aducerile-aminte Ţin strajă unui gând de veci. Şi cu fiorul care poartă Pe cei încrezători în fraţi, V-am plâns la fiecare poartă Durerea morţilor uitaţi. Azi simt cum noaptea se coboară Pe dimineaţa mea de ieri, Cum cântul meu se înfăşoară În giulgiul veşnicei tăceri... Şi printre voi îmi duc povara Stropit de râs şi de noroi, Căci vai de cine-şi pierde ţara Ca să şi-o ceară de la voi... O.Goga -"Fara Tara"

A.Vlahuță a murit la București la 19 noiembrie 1919. Casa în care a locuit este astăzi Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”. Un liceu cu profil uman din Bârlad îi poartă numele, iar în Râmnicu Sărat există Colegiul Național „Alexandru Vlahuță”. Romania pitoreasca CÂRMACII de Alexandru Vlahuță Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea Ca o strajă neclintită ridicatu-mi-am privirea Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor feţe luminoase, Ş-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei, Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei; Inimi dogorâte-n para poftei de-a se-navuţi, Stând ca viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mpuţi. I-am văzut păpuşi gătite, tologiţi în jeţuri moi, Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi, Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie Şi cătând, nesocotiţii, ca din trupul ei să taie Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai rămas teafăr. Pieptul lor, plin de medalii, strălucea ca un luceafăr. Dar înnuntru sub medalii şi sub hainele bogate Clocoteşte-n oala cărnei, otrăvită de păcate, La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară Clocoteşte crima... stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară! Nu vă pese! Striviţi totul! Cugetaţi că poate mâini O să pierdeţi cârma ţării ş-or să vină alţi stăpâni. Deci, pârjol şi jaf! Opinca hoitul să rămână os Ca să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de ros. Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele Vă-nveliţi a voastră carne, voi, ce-n câteva inele Purtaţi hrana ce lipseşte unei jumătăţi de ţară, Spuneţi, nu cumva vrodată s-a-ntâmplat să vi se pară Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată Ca atâtea lăcrimi curse dintr-o geană întristată? Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geana serii Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lăcrimile ţării! Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mână Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mână Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă! Când uscatele-i călcâie bat în burta ta, aleargă, Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dinţii din gură, Te opreşte: să răsufle vrea scârboasa pocitură. Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns! A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi, fără milă l-au străpuns Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău! Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău, Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătâi, Ţin a tale zile-n mână, ş-a ta cinste sub călcâi. Şi călări pe tine, ţară, se cred zei aceste bestii, Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii. Ei sunt mari şi tari, şi nu au nici ruşine, nici sfială Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile mării! Şi când cugeţi c-aceşti trântori, astă haită de samsari Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari, Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt, Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit, Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii, Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii! Ş-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţa ţării, După ce-a-mbrâncit poporul în prăpastia pierzării, După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei, Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei Au curaju-n faţa lumii ca să strige-n gura mare: Ne vrea ţara! Îi vrea ţara? Auziţi neruşinare! Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi! Într-o ocnă da! acolo oasele v-ar putrezi! Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire, Când spoiala azi e totul, când vezi că prin linguşire Şi făţărnicii, netoţii, au ajuns aşa departe! Cum să-ţi mai trudeşti viaţa ca să-nveţi puţină carte Când te uiţi că-n astă ţară, dată pradă celor răi, Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi! Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi mască, fă-te blând, Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând: Scumpa, draga Românie, idolul vieţii mele! Şi când vei fi Leu, pisică, scoate-ţi ghearele din piele! Iată norma după care poţi s-ajungi unde pofteşti! Ş-apoi, ca să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti, Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre căi, Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntăi! Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii! Ah, cumplit v-aţi râs de lege şi de cumpăna dreptăţii, Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume! Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume, Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi, Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.