Viorel Georgescu

Teze şi legi Adrian Păunescu Va ieşi o lege după nişte teze, Va ieşi o lege, să ne anuleze, Va ieşi o lege, plină de contraste, Să incinereze fapta tagmei noastre. Va ieşi o lege să ne interzică Şi să ne ofere preţ de tîrfă mică; Va ieşi o lege care să ne lege, Va ieşi o lege, prea fărădelege. Va ieşi o lege să consacre biciul, Va ieşi o lege să ne tragă-n urmă, Să se interzică vis şi sacrificiu, Va ieşi o lege să intrăm în turmă: Salutăm această lege care vine - Cu condoleanţe şi urări de bine.

La 19 februarie: 1473 - S-a născut Nicolaus Copernicus, astronom polonez, autor al teoriei heliocentrismului. (m. 1543) 1841 - S-a născut Felipe Pedrell, compozitor, muzicolog, folclorist, fondator al şcolii naţionale muzicale spaniole (m. 19 august 1922) 1864 - S-a născut Arthur Gorovei, folclorist, etnograf şi scriitor (m. 19 martie 1951) 1866 - A apărut lucrarea cercetătorului ceh Gregor Mendel "Cercetări asupra plantelor hibride", în care sunt formulate legile fundamentale ale eredităţii ("legile lui Mendel"). 1878 - A fost încheiat Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, care stipula recunoaşterea independenţei României, alături de cea a Serbiei şi Muntenegrului. Totodată, Dobrogea a fost cedată Rusiei, care-şi rezerva dreptul de a o schimba "cu partea Basarabiei detaşată la 1856". 1896 - S-a născut André Breton, poet şi prozator, teoretician şi principalul animator al mişcării suprarealiste - "Manifestul suprarealismului", 1924 (m. 28 septembrie 1966) 1897 - A încetat din viaţă matematicianul Karl Weierstrass, unul dintre fondatorii teoriei funcţiilor analitice de variabilă complexă (n. 1815). 1901 - S-a născut Hans Grundig, pictor şi grafician german antifascist; experienţa lagărelor de concentrare naziste a fost relatată în romanul autobiografic "Între carnaval şi miercurea cenuşii", tradus în limba română în 1963 (m. 11 septembrie 1958). 1936 - S-a născut Marin Sorescu, poet, dramaturg şi eseist (m. 1996). 1951 - A încetat din viaţă scriitorul francez André Gide (n. 22 noiembrie 1869). 1959 - Statul Cipru devine independent. 1988 - A încetat din viaţă poetul francez Rene Char (n. 14 iunie 1907)

? Din nou, Dacii liberi Noi n-am avut nevoie Să luam adeverinţe Că vieţuim acasă, În patrie la noi, Am fost şi vom rămâne De-a pururi dacii liberi Şi iubitori de pace, Şi vrednici de război. La Sarmisegetuza, La focuri, cu Zamolxe, Şi stelele din ceruri Din sânge ni se rup. Nu ne-au învins romanii Şi-am râs de toţi barbarii Strigând la ei cu steagul Făcut din cap de lup. Această dăm de ştire, De sub pământul nostru, Urmaşilor în care Reinviem acum. Femeile iubindu-şi Să nască dacii liberi Spre răzbunarea noastră Pe cel din urmă drum. Numiţi şi ţara noastră Cu numele ei dacic Iubiţi pe nou veniţii După atâţia ani, Dar veşnic ţineţi minte Că peste dacii liberi Au tot călcat invazii Şi altfel de romani. Noi am rămas în glie Şi devenim pădure, Şi devenim recolte, Să vă hrănim pe voi, Şi temelia ţării S-o întărim cu oase Şi iubitori de pace, Şi vrednici de război. Cu tot ce năzăreşte Din firea noastră veche, Dăm Romelor de ştire, Prin ierburi murmurind, Că numai oboseală Ne-a aşezat sub scoarţă, Dar dacă e nevoie Ne vom scula oricând. Adrian Paunescu

Pentru cei interesati si care au putin timp si rabdare.... Preistorie și istorie antică Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din preajma anului 4500 î.e.n., perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de astăzi, precum și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a fost locuit de cimerieni, sciți și sarmați.[2] Între 700 î.e.n. și 200 î.e.n. a făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost fondate colonii grecești, romane, și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu secolul al VI-lea î.e.n., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au înflorit până în secolul al VI-lea e.n.. În secolul al VII-lea, estul Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol, majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul locuit de ele a căzut în mâinile hazarilor. Epoca de Aur a Kievului Articol principal: Rusia Kieveană. Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa mare parte din Ucraina de astăzi, precum și vestul Rusiei și Belarusului. În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de rusi, care formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai puternic din Europa.[3] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității naționale a ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave răsăritene.[4] Kiev, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior, asimilați de populația slavă locală și au devenit parte din prima dinastie rusă, dinastia Rurik.[4] Rusia Kieveană era compusă din câteva cnezate (principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul Kievului, cel mai prestigios și influent din toate principatele, a devenit subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul cel mai de preț în lupta lor pentru putere. Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel Mare (Volodîmîr, 980–1015), care a îndreptat Rusia spre creștinismul bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel Înțelept (1019–1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței militare.[4] Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului, importanța puterilor regionale crescând din nou. După o ultimă revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125) și a fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în principate separate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat Rusia Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240.[5] Pe teritoriul ucrainean, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici și Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia. Dominația străină La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia de pe Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică între Polonia și Lituania, mare parte din teritoriul Ucrainei a fost controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul apartenenței de Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și ruteni au devenit folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile Ucrainei și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului "rus'".[6] După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-lituaniană, și o parte semnificativă a teritoriului ucrainean a trecut din mâinile nobililor lituanieni rutenizați în administrarea polonă, acesta fiind transferat coroanei polone. Sub presiunea culturală și politică a polonizării, mulți membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.[7] Astfel, ucrainenii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii rutene, au recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent ortodocși și aveau tendința de a recurge la violență împotriva celor percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și reprezentanților acestuia.[8] La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar căzăcesc de către cazacii de la Nipru și țăranii ruteni care fugeau de iobăgie.[9] Polonia nu controla foarte bine acest teritoriu, dar cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele momente, cele două state erau aliate în campanii militare.[10] Totuși, continuarea iobăgirii țăranilor de către nobilimea polonă și, mai important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci departe de Polonia.[10] Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul polon, recunoaștere a tradițiilor ortodoxe și creșterea treptată a prezenței cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu vehemență, de regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă, decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea statului polono-lituanian[9] și la păstrarea creștinismului ortodox în Ucraina.[11] Hatmanatul Căzăcesc În 1648, Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească împotriva Uniunii Polono-Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan al II-lea Casimir.[12] Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de la Pereiaslav, din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793, 1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată de Austria, iar restul Ucrainei a fost incorporat în Imperiul Rus. După moartea lui Hmelnițki, Ucraina căzăcească decade. Fiul lui Bogdan, Iuri, a fost numit succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" ucraineană este eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale, în domeniul artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul mandatului său a fost numit „barocul ucrainean”. Izbucnind Marele Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor ucraineni cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de independență al lui Mazepa, independență pe care o promiseseră suedezii, în schimbul ajutorului acordat de ucraineni. După moartea lui Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, Ucraina intră sub stăpânirea rusă. Ucraina rusă În ciuda promisiunilor de autonomie a Ucrainei făcute cu ocazia Tratatului de la Pereiaslav, cazacii și nobilii ucraineni nu au primit niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus. Totuși, în cadrul imperiului, ucrainenii au ajuns să ocupe funcții înalte în administrația de stat rusească și în Biserica Ortodoxă Rusă. Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor ucrainene, suprimând folosirea limbii ucrainene în tipărituri și în public Primul Război Mondial și Revoluția Rusă Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei. Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus și Ucraina după Revoluția Rusă Ucrainenii au intrat în Primul Război Mondial atât de partea Puterilor Centrale, sub Austria, cât și de partea Antantei, sub Rusia. În timpul războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană, alături de Legiunea Polonă, pentru a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a luptat împotriva bolșevicilor și a polonilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial (1919–23). Cei suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai Imperiului Rus din Galiția au fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în fortăreața Terezín (astăzi în Cehia).[14] Soldați ai Armatei Populare Ucrainene Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului Război Mondial și al Revoluției Ruse, a apărut o mișcare națională ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20, au apărut câteva state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul, Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică), state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană. În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[15] Totuși, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse de forțele ruse și ucrainene pro-sovietice, Ucraina și-a pierdut independența. În urma Păcii de la Riga, tratat semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei a fost împărțit și încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare a URSS, în decembrie 1922.[16] Ucraina Sovietică Interbelică Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5 milioane de oameni au murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a rămas flexibil în anii 1920.[17] Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de reviriment, iar ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii sovietice de korenizație (adică indigenizare).[16] Bolșevicii au introdus și asistența medicală universală, educație și asistență socială.[18] Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat eliminarea vechilor inegalități.[19] Majoritatea acestor politici au fost anulate, însă, până la începutul anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a consolidat, progresiv, puterea, devenind liderul de facto al Partidului Comunist și dictator al Uniunii Sovietice. Hidrocentrala DniproGES în construcție, pe la 1930 Începând cu sfârșitul anilor 1920, Ucraina a fost implicată în proiectele de industrializare a URSS, iar producția industrială a țării a crescut de patru ori în anii 1930.[16] Totuși, industrializarea a avut costuri enorme pentru țărănime, care fusese, din punct de vedere demografic, baza națiunii ucrainene. Pentru a satisface nevoia crescândă de hrană și pentru a finanța industrializarea, Stalin a instituit o politică de colectivizare a agriculturii, statul confiscând pământurile și animalele țăranilor și comasându-le în ferme colective, aceste politici fiind aplicate cu ajutorul armatei și a poliției secrete.[16] Cei care au opus rezistență au fost arestați și deportați. Asupra țăranilor au fost impuse cote de producție din ce în ce mai mari. Colectivizarea a avut un efect devastator asupra productivității agricole. Întrucât membrii fermelor colective nu aveau dreptul de a primi din produsul muncii lor până când nu se îndeplinea planul, în Uniunea Sovietică s-a răspândit foametea. În 1932–33, milioane de oameni au murit de foame în ceea ce astăzi se cunoaște sub numele de Holodomor. Nu există încă un consens între istorici în ceea ce privește faptul dacă această foamete artificială poate fi denumită genocid, dar Rada Supremă a Ucrainei și mai multe alte țări îl consideră un genocid al poporului ucrainean.[c] Perioadele industrializării și a Holodomorului au coincis și cu politica sovietică agresivă împotriva elitelor culturale și politice naționale adesea acuzate de "deviaționism naționalist". Două valuri de represiune politică și persecuții din URSS (1929–34 și 1936–38) au avut ca rezultat uciderea a 681.692 oameni; printre aceștia se numărau și 80% din membrii elitei culturale ucrainene și trei sferturi din toți ofițerii de rang înalt ai Armatei Roșii.[16] Al Doilea Război Mondial Vezi și: Frontul de Răsărit (al Doilea Război Mondial) Soldați sovietici pregătind plute pentru traversarea Niprului (pe semn scrie "Către Kiev!") în Bătălia Niprului din 1943 În urma invadării Poloniei, în septembrie 1939, trupele germane și sovietice și-au împărțit teritoriul Poloniei. Astfel, Galiția și Volînia, cu populația lor majoritar ucraineană, au fost unite cu restul Ucrainei. Unificarea reușită de Ucraina pentru prima oară în istoria sa a fost un eveniment decisiv în istoria acestei țări.[20][21] După capitularea Franței în fața Germaniei, România a fost forțată de URSS să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei, în urma Ultimatumului sovietic din 26-28 august 1940. RSS Ucraineană a incorporat nordul și sudul Basarabiei, nordul Bucovinei, și Ținutul Herța, ocupat de sovietici. Vestul fostei Republici Autonome Moldovenești a fost cedat de Ucraina sovietică nou-createi RSS Moldovenești. Aceste anexări teritoriale au fost recunoscute de tratatele de pace din 1947. Armatele germane au invadat URSS în 22 iunie 1941. Armatele Axei au avansat rapid, în pofida eforturilor disperate ale Armatei Roșii. Peste 600.000 de soldați sovietici au fost uciși sau au căzut prizonieri în bătălia de la Kiev.[22][23] Deși marea majoritate a ucrainenilor au luptat de partea Armatei Roșii și a rezistenței sovietice,[24] unii naționaliști ucraineni au creat o formațiune antisovietică în Galiția, Armata Insurecțională Ucraineană (1942), care s-a ciocnit, uneori, cu forțele naziste; în timp ce o altă mișcare naționalistă a luptat de partea naziștilor. În total, numărul ucrainenilor care au luptat în armata sovietică este estimat a fi între 4,5 milioane[24] și 7 milioane.[25] Gherilele prosovietice din Ucraina sunt estimate la 47.800, la începutul ocupației, și 500.000 în 1944; aproximativ 48% dintre aceștia erau etnici ucraineni.[26] Inițial, germanii au fost primiți ca eliberatori de unii ucraineni din vest, adică din teritoriile anexate de URSS în 1939 și 1940. Dar administrațiile teritoriilor ocupate nu au făcut prea multe încercări de a exploata nemulțumirile ucrainenilor față de politicile staliniste.[27] În schimb, naziștii au păstrat sistemul fermelor colective, au dus politici sistematice de exterminare a evreilor, au deportat oameni în Germania pentru muncă și au început o politică de depopulare a Ucrainei pentru a o pregăti în vederea colonizării.[27] În aceste condiții, în mare parte, cei rămași în teritoriul ocupat s-au opus, activ sau pasiv, naziștilor. Pierderile totale de populație suferite de Ucraina în timpul războiului sunt estimate a fi între cinci și opt milioane,[28][29] inclusiv peste o jumătate de milion de evrei uciși de Einsatzgruppen, uneori, cu ajutorul colaboratorilor locali. Din 8,7 milioane de soldați sovietici care au murit în luptele contra naziștilor,[30][31][32] 1,4 milioane erau etnici ucraineni.[30][32] După război Vezi și: Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, Istoria Uniunii Sovietice și Istoria Uniunii Sovietice (1985-1991) Serghei Koroliov și Valentin Glushko Republica a fost grav afectată de război și a fost nevoie de eforturi semnificative pentru a își reveni. Peste 700 de orașe și 28.000 de sate au fost distruse.[33] Situația a fost înrăutățită de o foamete cumplită, în 1946–47, cauzată de secetă.[34] Rezistența antisovietică a continuat mulți ani după război, mai ales în vestul Ucrainei, teritorii proaspăt ocupate de URSS, dar și în alte regiuni.[35] Armata Ucraineană Insurgentă a continuat să lupte împotriva URSS până în anii 1950, folosind tactici de gherilă.[36][37] În urma morții lui Stalin, în 1953, Nikita Hrușciov a devenit noul lider al URSS. În calitate de fost Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Ucraineană, în perioada 1938-49, Hrușciov cunoștea, în detaliu republica și, după preluarea puterii la nivelul uniunii, a pus accent pe prietenia dintre popoarele rus și ucrainean. În 1954, aniversarea a 300 de ani de la Tratatul de la Pereiaslav a fost sărbătorită cu fast, și în acel an, Crimeea a fost transferată de la RSFS Rusă la RSS Ucraineană.[38] Până în anii 1950, republica a depășit nivelul de producție industrială dinainte de război.[39] De asemenea, a devenit un important centru al producției sovietice de armament și al cercetării științifice. Acest rol important a avut drept consecință obținerea unei influențe majore de către elita locală. Mulți membri ai conducerii sovietice proveneau din Ucraina, cel mai de seamă fiind Leonid Brejnev, care l-a înlăturat pe Hrușciov și a devenit lider al Uniunii, între 1964 și 1982, precum și numeroși sportivi, artiști și oameni de știință sovietici. La 26 aprilie 1986, un reactor al Centralei Nucleare de la Cernobîl a explodat, având ca rezultat dezastrul de la Cernobîl, cel mai grav accident nuclear din istorie.[40][41] La momentul accidentului, șapte milioane de persoane locuiau în regiunile contaminate, din care 2,2 milioane în Ucraina.[42] După accident, un nou oraș, Slavutici, a fost construit în afara zonei de excluziune pentru a găzdui și susține angajații centralei, care a fost închisă în 2000. Aproximativ 150.000 de oameni au fost evacuați din zona contaminată, iar 300.000–600.000 au luat parte la curățenie. Până în anul 2000, 4.000 de copii ucraineni au fost diagnosticați cu cancer la tiroidă cauzat de radiațiile emanate în timpul accidentului.[43] Independența Euromaidan, Decembrie 2013 Republica Populară Donețk, aprilie 2015 La 16 iulie 1990, noul parlament a adoptat Declarația Suveranității de Stat a Ucrainei.[44] Declarația stabilea principiile de autodeterminare a națiunii ucrainene, democrație, independență politică și economică, și prioritatea legii ucrainene pe teritoriul ucrainean în fața legii sovietice. Cu o lună în urmă, o declarație similară fusese adoptată de parlamentul RSFS Ruse. Aceasta a dus la o perioadă de confruntări între autoritățile sovietice centrale și cele republicane. În august 1991, liderii conservatori comuniști ai URSS au încercat un puci pentru înlăturarea de la putere a lui Gorbaciov și restaurarea puterii Partidului Comunist. După eșecul tentativei, la 24 august 1991, parlamentul ucrainean a adoptat Declarația de Independență, în care Ucraina era declarată stat democratic și independent.[45] Un referendum și primele alegeri prezidențiale au avut loc la 1 decembrie 1991. În acea zi, peste 90% din ucraineni și-au exprimat susținerea pentru independență și l-au ales pe președintele parlamentului, Leonid Kravciuk, ca președinte al țării. La întâlnirea de la Brest (Belarus), din 8 decembrie, și apoi la întâlnirea de la Alma Ata, din 21 decembrie, liderii Belarusului, Rusiei, și Ucrainei, au dizolvat, oficial, Uniunea Sovietică și au format Comunitatea Statelor Independente (CSI).[46] Ucraina a fost, inițial, văzută ca o republică cu condiții economice favorabile, în comparație cu celelalte regiuni ale fostei URSS.[47] Totuși, țara a suferit o scădere economică mai profundă decât alte foste republici sovietice. În timpul recesiunii, între 1991 și 1999, Ucraina a pierdut 60% din PIB [48][49] și a suferit o inflație de ordinul zecilor de mii de procente.[50] Nemulțumiți de situația economică, dar și de criminalitate și corupție, ucrainenii au protestat și au organizat greve.[51] Economia ucraineană s-a stabilizat până la sfârșitul anilor 1990. O nouă monedă, grivna, a fost introdusă în 1996. Începând cu anul 2000, țara a avut o creștere economică medie de 7% pe an.[52][53] O nouă Constituție a Ucrainei a fost adoptată în 1996, ceea ce a transformat Ucraina într-o republică semiprezidențială. Președintele Kucima a fost, însă, criticat de adversari pentru că a concentrat prea multă putere în funcția prezidențială, pentru corupție, transferul proprietății publice în mâinile unei oligarhii loiale lui, descurajarea libertății de exprimare și fraudă electorală.[54] În 2004, Viktor Ianukovici, pe atunci prim ministru, a fost declarat câștigător al alegerilor prezidențiale, care au fost fraudate masiv, după cum a constatat și Curtea Supremă de Justiție a Ucrainei.[55] Rezultatele au cauzat nemulțumiri și demonstrații în favoarea candidatului opoziției, Viktor Iușcenko, care a contestat rezultatele și a condus Revoluția Portocalie. În urma repetării alegerilor, Viktor Iușcenko a devenit președinte și Iulia Timoșenko prim ministru, iar Viktor Ianukovici a rămas în opoziție.[56] Geografia Articol principal: Geografia Ucrainei. Harta fizică a Ucrainei Regiunile istorice ale actualei Ucraine Evoluția teritorială a Ucrainei moderne Cu o suprafață de 603.700 km² și cu o ieșire la mare în lungime de 2.782 km, Ucraina este a patruzeci și patra țară din lume ca suprafață. Este a doua țară din Europa ca suprafață, după Rusia europeană.[3] La nord, Ucraina se învecinează cu Bielorusia și Rusia, aceasta din urmă fiindu-i vecină și la est. La vest, Ucraina se învecinează cu Polonia, Slovacia și Ungaria. La sud-vest, are granițe cu România pe Tisa în Maramureș, în Bucovina, și mai la sud pe Dunăre și în Delta Dunării, pe Brațul Chilia; între aceste două porțiuni, vecina Ucrainei este Republica Moldova. Ucraina are, așadar, șapte vecini, dintre care patru în Uniunea Europeană. Peisajul ucrainean este compus, mai ales, din câmpii fertile (sau stepe) și podișuri, traversate de fluvii cum ar fi Niprul, Donețul, Nistrul și Bugul de Sud, care curg spre sud, vărsându-se în Marea Neagră și în Marea Azov. Singurii munți din țară sunt Munții Carpați, aflați în vest, cel mai înalt punct fiind vârful Hovârla la 2.061 m, și Munții Crimeii în peninsula Crimeea, în sudul extrem, de-a lungul coastei.[57] Ucraina are o climă temperat-continentală, cu influențe mediteraneene pe coasta din sudul Crimeei. Precipitațiile sunt distribuite disproporționat, fiind mai abundente în vest și nord și mai sărace în est și sud-est. Vestul Ucrainei primește aproximativ 1.200 mm de precipitații anual, în timp ce Crimeea primește aproximativ 400 mm anual. Iernile sunt mai blânde la țărmul Mării Negre, dar mai reci în interiorul continentului. Temperaturile medii anuale sunt în intervalul 5,5–7 °C în nord, și 11–13 °C în sud[58]. Regiunile istorice sunt de la vest spre est: Volînia, Galiția, Rutenia, Podolia Bucovina de nord, părți din Basarabia, Herța, Bugeacul, Edisanul, Taurida, Crimeea, Zaporojia și Meotida (aceasta din urmă denumită de sovietici: Donbass).

Semnificația zilei de 18 februarie: 1564 a încetat din viaţă Michelangelo Buonarotti, pictor, sculptor, arhitect şi poet italian (n. 1475). 1395 - Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a acordat privilegii comerciale negustorilor braşoveni. 1503 - Henry Tudor a fost numit Prinţ de Wales. 1516 - S-a născut regina Maria Tudor (Maria I), regină a Angliei şi a Irlandei (1553-1558); cruzimea de care a dat dovadă în persecuţiile împotriva protestanţilor i-a atras denumirea de "Maria sângeroasă. (m. 17 noiembrie 1558) 1546 - A încetat din viaţă Martin Luther, reformator german, fondatorul bisericii luterano-protestante (n. 1483). 1745 - S-a născut fizicianul italian Alessandro Volta, inventatorul pilei electrice (m. 5 martie 1827) 1790 - A apărut, la Iaşi, ziarul de limba franceză "Courier de Moldavie", primul ziar tipărit pe teritoriul ţării noastre (până în aprilie 1790). 1854 - A început construirea liniilor de telegraf electric Bucureşti-Giurgiu, Bucureşti-Ploieşti-Braşov, Timişoara-Lugoj-Orşova, făcându-se astfel legătura între liniile telegrafice din Principate şi cele din Transilvania. 1861 - Regele Victor Emmanuel al II-lea de Sardinia a devenit primul rege al Italiei. 1876 - Se instalează prima linie telefonică directă între Marea Britanie şi Noua Zeelandă. 1883 - S-a născut pictorul Nicolae Dărăscu (m. 14 august 1959) 1884 - Poliţia a interzis cartea "În ce cred eu" a lui Lev Tolstoi. 1885 - A fost publicată cartea "Aventurile lui Huckleberry Finn" a lui Mark Twain. 1910 - A fost încheiată, la Berlin, Convenţia de comerţ româno-suedeză. 1927 - Statele Unite ale Americii şi Canada au stabilit primele relaţii diplomatice. 1929 - A avut loc prima transmisie de teatru radiofonic la Radiodifuziunea Română (cu piesa într-un act "Ce ştie satul?" de V. Al. Jean, în interpretarea actorilor Maria Filotti, Ronald Bulfinski şi Victoria Mierlescu). 1930 - A fost descoperită planeta Pluto de către Clyde Tombaugh la Observatorul Lowell, Arizona, SUA. 1932 - Japonia declară Manciuria regiune independentă. 1934 - A apărut, la Bucureşti, săptamânalul de arhitectură "Oraşul", în programul căruia era trecută şi hotărârea de a "lupta pentru realizarea oraşului modern". 1941 - Pentru a asigura ordinea tulburată de rebeliunea legionară din ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a iniţiat un Decret prin care instituţiile şi întreprinderile mai importante din ţară au fost militarizate, indiferent dacă erau proprietate de stat sau privată. 1950 - Au fost stabilite relaţii diplomatice între România şi Indonezia. 1952 - Grecia şi Turcia au aderat la NATO. 1967 - A încetat din viaţă Iacob Robert Oppenheimer, fizician; împreună cu un grup de cercetători a construit prima bombă atomică.