Monarhia
Eminescu credea că monarhul trebuia să fie regulatorul vieții sociale care poate armoniza interesele diferitelor clase. El a analizat felul în care Carol I își îndeplinea îndatoririle constituționale într-un articol prin care răspundea acuzațiilor din ziarul Presa că dădea lecții de constituționalism M. Sale Domnitorul.[95] El amintea că prerogativele domnitorului erau potrivit Constituției să numească și să revoce miniștri, să sancționeze și să promulge legile, să dizolve camerele parlamentare și să-i trimită în judecată pe miniștri. Prin aceste prerogative domnitorul putea să mențină „echilibrul între guvern și guvernați” astfel încât voința corpului electoral să nu fie deformată. Prin prerogativa de a dizolva Parlamentul domnitorul putea să consulte electoratul dacă mai avea încredere în guvern. Dacă în acest raport direct dintre domnitor și națiune interveneau miniștrii prin acte de corupție și violență, atunci tronul era obligat să intervină. Domnitorul ar mai fi fost obligat să nu aprobe schimbarea miniștrilor fără o motivație serioasă și să nu permită implicarea politică în administrație și justiție. În final Eminescu făcea un „apel direct” către domnitor să își îndeplinească toate prerogativele care îi reveneau.
Abuzurile din viața politică nesancționate de Carol I erau pentru Eminescu o mare dezamăgire față de așteptările pe care le avea din partea unui monarh constituțional.
„„Dar sub o monarhie occidentală, de la care așteptam îndreptarea, sanificarea moravurilor politice, introducerea unei discuții limpenzi, obiective și lipsite de patimă a chestiunilor de interes public, sub o domnie occidentală să le vedem toate acestea petrecându-se cu un cinism fără asemănare pe pământ, fără asemănare în republicile Americii de Sud chiar, o spunem drept, nu ne-am fi așteptat.” [96]”
Din cauza acestei lipse de reacție Eminescu îl numea pe domnitor „Carol Îngăduitorul”. Eminescu credea că explicația comportării acestuia se află în încercarea lui Carol I de a potoli pretențiile liberalilor prin satisfacerea poftelor lor.
„„În fața unei țări sărace, plină de un proletariat nesățios care și-a creat o organizație numai bună pentru a urca repede și fără control treptele sociale, în fața plebei permanente, de la care nu se cere nici știință, nici merit, în fața acestui abis, cu un cuvânt, Carol Îngăduitorul are satisfacerea de a vedea rupându-se unul câte unul toți ghimpii ce erau îndreptați odinioară în contra tronului, [...] toate, toate se frâng prin decrete de punere în slujbă.” [97]”
În felul acesta Carol I consolida dinastia și viitorul țării ca expresie geografică și politică, dar nu „viitorul poporului care locuiește în această țară”.[98] Și cea mai nocivă influență asupra societății era exemplul care se dădea tinerei generații care vedea nulitățile susținute politic ducând o viața pe care un om cinstit nu și-o putea permite.[99]
De obicei Eminescu se abținea să critice direct monarhia, dar uneori nemulțumirea sa izbucnea chiar și în articolele din Timpul. Totuși, părerea lui sinceră despre Carol I o aflăm din textele rămase nepublicate.
„„Îngăduitorul? Îngăduitor, da, de câte ori voim să ne sfâșiem noi între noi, îngăduitor de câte ori devenim oameni fără caracter și fără conștiință, îngăduitor cu mișelia și felonia, neîngăduitor însă cu orice caracter de om adevărat, neîngăduitor cu orice talent adevărat, cu orice superioritate. Neîngăduitor când ar fi vorba de măsuri contra evreilor sau altor străini. Condamnând la ocnă pe un nebun ca Pietraru, dar iertând pe evreii care cu sânge rece sfâșie o biată muiere bătrână care privea la înmormântarea unui rabin, îngăduitor cu Arion, cu Boteanu, cu hoții de bani publici, neîngăduitor cu proletariatul agricol, care ar comite crime de mizerie, ***. Un păienjeniș întreg de grații domnești s-au făcut față cu orice faliment fraudulos, cu orice escrocherie ar comite un străin, dar dacă un român va comite o crimă, îi putrezesc oasele în temniță.” [De la Wikipedia, enciclopedia liberă