PAMFLET INEDIT
Răzbunarea săracilor
Motto: „Pace colibelor, război palatelor!" (Chamfort)
Mă bucur cînd bogaţii ajung la puşcărie
Spectacol de 5 stele, confetti, veselie.
Aplaudă săracii de sparg televizorul
Au şi uitat de foame, trăiască procurorul!
În cea mai mare parte, aceşti bogaţi sînt hoţi
Ţepari fără ruşine, şpăgari şi mafioţi.
Nici un român nu poate, din munca lui cinstită
Să facă miliarde în ţara pustiită.
Averea se ridică pe-un munte de cadavre
Pe licitaţii strîmbe, escrocherii, palavre.
Au limuzine scumpe, şi yacht, şi avion
Miliardarii ăştia de smoală şi carton.
Au vilă şi la munte, au vilă şi la mare
Ba chiar şi paradisuri de vis, peste hotare.
Ei îşi trimit odrasla la şcoală, în Apus
Dar beizadeaua vine mai rea decît s-a dus.
E bîtă avortonul şi n-are nici un rost
Dar cîtă aroganţă! Ce morgă de neam prost!
A studiat copchilul la Londra, sau New-York
Cum iese dintr-un vierme o namilă de porc!
Din treaptă-n treaptă sare, zburdînd prin ierarhie
Servicii Speciale şi Francmasonerie.
Aşa se naşte, iată, o pătură murdară
De îmbuibaţi ce nu au nici Dumnezeu, nici Ţară.
Toţi s-au blindat cu titluri şi cu patalamale
Dar, în realitate, sînt nişte animale.
Tot ce-au văzut în filme, imită prin saloane
Au ochelari de aur, fumează doar havane.
Însă dacă îi scuturi şi-i iei la bani mărunţi
Sînt puradei ce fură tacîmul pe la nunţi.
Pretind că-s caritabili, rînjesc la teledoane
Să ştie tot poporul că ei dau milioane.
Dar totul e o farsă, a doua zi dispar
Îi caută, în lacrimi, săracii în zadar.
Eu jur pe Cartea Sfîntă că am trudit din greu
Dar nu am fost în stare să pun nici leu pe leu.
Şi n-am muncit pe nasturi, şi nici pe aspirine
Dar i-am hrănit pe alţii, lăsîndu-mă pe mine.
Nu-mi pare rău, desigur, aşa eram dator
M-am pus, fără cruţare, în slujba tuturor.
Iar mîine de-o să fie la cer să mă ridic
Copiii mei, sărmanii, nu vor avea nimic.
N-am să le las nici aur, nici vile, nici moşii
Decît un nume care va creşte zi de zi.
Poporul îmi e martor că n-am nici o avere
Am doar credinţa-n Domnul, care îmi dă putere.
Iată de ce mă bucur cînd văd un om bogat
În zeghe şi-n cătuşe: atunci sînt răzbunat!
Îmi este răzbunată, de fapt, copilăria
Cînd a muşcat din mine, amarnic, sărăcia.
Cînd am mîncat untură pe pîinea cea prăjită
Pe plita tuciurie, de mama mea iubită.
Flori de salcîm, şi dude, şi zarzăre mîncam
Ce-i aia ciocolată? Ce portocale-n geam?
Purtam cu schimbul haine şi ghete, între fraţi
Stăteam la cozi la lemne şi la cărbuni uscaţi.
Umblam cu Pluguşorul şi Steaua-n mahala
Să facem bani de-o carte în vremea aia grea...
Aşa am strîns o ură pe veci neîmpăcată
Faţă de toţi ciocoii şi tagma lor spurcată.
Numiţi-o cum veţi crede - ură de clasă, poate,
Dar nu pot atfel, Doamne, şi n-ai de ce mă bate.
Nu vreau la nimeni răul, dar prea am suferit
Şi azi mai am coşmaruri din acel timp cumplit.
N-aş vrea să se întîmple, precum odinioară
Să rabde frig şi foame şi alţi copii în ţară.
Acum veţi înţelege de ce-i urăsc pe hoţi?
Le-aş confisca averea! I-aş împuşca pe toţi!
Corneliu Vadim Tudor
5 martie 2014