Claudia Vodnar

Noua ordine virtuală Anna Karenina 20 h Nu vrem identitate digitală, dar ne lăfăim în conturi de Facebook, Instagram, Twitter, Mewe, Whatsaap, avem canale YouTube, ne-am mutat viețile în mediul virtual. Nunți, botezuri, înmormântări, cumetrii, plimbări, gândurile noastre despre orice, de la politică, sănătate și până la cum sa-ți pui singur parchet în sufragerie sunt pe Internet. Fugim de codul QR, dar le rezolvăm "digital" pe toate. Comandăm mâncare online, bulendre, șuruburi, oliță pentru ăla mic căutăm tot în online, pe eMAG. Ne doare capul, alergăm pe Google și tastăm: " remedii durere de cap!". Bate, troncăne mașina, luăm la puricat site-urile despre autovehicule. Noaptea, visăm șerpi și-un chelner cu ochi de sticlă, dimineata, la prima oră, pornim căutarea în online: "vis cu șerpi și ochi de sticlă". Ne punem viața cu toate ale ei la dispoziția lui Zuckerberg, dar îl înjurăm că se bagă-n viața noastră și că ne urmărește. Om rău! Ar putea și el sa treacă peste toate spovedaniile noastre. Avem 'nșpe mii de aplicații pentru orice. Avem tablete, laptopuri prin toate sertarele, lăsăm informații cu carul despre noi, peste tot prin Internet, dar ne plângem că suntem supravegheați. Se dărâmă plasmele pe noi. Garsoniera e de doi pe doi, dar am spart peretele de la bucătărie, ca să încapă televizorul. E important, căci din el se scurg dejecțiile defecate de UMGigi24 și Aneta3, iar noi stăm cu gurile căscate. Facturile le plătim online, căci suntem prea comozi sa coborâm din bloc până la Mega. Oricum, si-acolo tot la ghișeul virtual le plătim, căci casieriile le-am desființat. Erau "periculoase" pentru Noua Ordine Virtuală. La cumpărături, achităm cu cardul. Era o doamnă zilele trecute, nu-i mergea plasticu'. Panicată, a început sa numere banii pe care ii avea în geanta. S-a încurcat de vreo câteva ori. Nu (mai) știa matematică. Și pentru ce ar ști?! De-aia există cardul. Sa se retragă banii de pe el, nu să ne complicăm existența cu tabla adunării și cea a scăderii. Noi nu gândim. Noi suntem purtători de carduri și de telefoane cu aplicații fără număr, fără număr, care gândesc în locul nostru. Mașinăriile ne conduc. Iar cei care au inventat mașinăriile au grijă să nu ieșim din rând. Avem câmpuri predefinite pentru orice. De la cazier și pana la formularele pentru locuri de muncă, toate au rubrici predefinite. Nu există rubrică pentru adevărul tău, nu-i nimic, este ciuntit în mod grosolan și vârât unde se poate. Am avut nevoie de cazier pentru a-l prezenta la o instituție de care programul informatic al celor de la Poliție nu auzise. S-a uitat polițista lung la mine. "- N-avem așa ceva!" "- Introduceți dumneavoastră, acum!" "- Nu se poate, trebuie să selectez ceva din ceea ce îmi permite aplicația". Și a selectat aiurea, o instituție oarecare. Patul lui Procust. Asta fac programele, aplicațiile, care ne predefinesc existența: taie, ajustează, modelează, să încapi, să te potrivești unui tipar. Data viitoare știu ce mă așteaptă și nu mă mai duc cu "pretenții", am văzut care sunt opțiunile, îmi aleg un neadevăr cât mai apropiat de adevăr. Pe minciuni este clădită toată șandramaua virtuală. Dar noi suntem chiori și surzi. Copiii noștri au "învățat" online 2 ani. Dar ne plângem că nu știu carte. Noi am acceptat să-i sacrificam. Noi continuăm sa le punem telefoanele sub ochi, căci e mai simplu după o zi de munca sa-ti lași copilul la desene, decât sa deschizi o carte și sa-i citești o poveste. E mai simplu pentru noi și tragic pentru ei. Numărul copiilor diagnosticați cu autism virtual este uriaș. Multe tulburări de comportament au cei care au fost crescuți cu tableta-n brațe. Sunt niște suflete chinuite. Sunt agitați, se tăvălesc peste tot, țipă până când curge transpirația pe ei, scot sunete ciudate, unii, deși se apropie de 6, 7 ani nu știu să vorbească. Nu își cunosc numele, nu poti sa stabilești contact vizual cu ei. Ți se rupe sufletul. Ne-am digitalizat noi, i-am digitalizat și pe ei. Ne-am predat mașinăriilor. Ne plângem că in pandemie, autoritățile ne-au obligat să ne izolam. Dar la izolare ne condamnăm si noi. Ne hrănim cu iluzii. Avem mii de prieteni în mediul virtual, dar suntem mai singuri ca niciodată. Stăpânii ne-au arătat jucăria și noi ne-am repezit ca zevzecii la ea. Am intrat de bună voie și nesiliți de nimeni în pușcăria virtuală și ne ofuscăm că ni se pune bila QR de picior?! Vrem libertate? Ce simplu ar fi! Nu ar trebui să ieșim în stradă și nici să punem mâinile pe furci și pe topoare. Am putea să stăm comod pe canapea și să aruncăm pe fereastră telefonul deștept, tableta și televizorul. Ar fi suficient ca să-i băgăm pe stăpânii lumii în boală. Bineînțeles că nu vom face asta. Suntem dependenți de ele. Și inventăm milioane de scuze si de argumente ca să rămânem în sclavie. Ne bucuram că a devenit Elon Musk împărat la Twitter și ne-a promis că ne lărgește lațul. Este important să ai libertate de exprimare în celulă. Codul QR ne cam încurcă, în rest suntem bine. Preluat