Mihaela Andreea Gheorghiu

moderator și realizator RAOUL (Rareș Borlea)
Producător Denisa Leho
Regie de platou, montaj și sunet Marius Nedelcu
O producție LEHO STUDIO

Omul de știință britanic Rupert Sheldrake a bulversat lumea științifică, în urmă cu câteva decenii, atunci când a propus Teoria Morfogenetică, pentru înțelegerea aprofundată a relațiilor dintre ființele vii.

Astfel, Sheldrake postulează existența unei memorii colective, pe care a numit-o Câmp Morfic, o memorie asociată oricărei specii de animale, dar și fiecărei comunități umane, cum este și un popor.

O memorie care nu este statică. Adică ea se încarcă permanent cu gândurile, emoțiile și aspirațiile dominante ale celor care au creat-o timp de milenii... Cu alte cuvinte, vorbim despre o memorie în plină transformare și care se află într-o relație biunivocă cu comunitatea care a creat-o.

Astfel, această memorie colectivă sau câmp morfic dinamic reacționează prin modelarea noilor generații, care se dezvoltă în anumite tipare comportamentale, specifice celor mai puternice impregnări din câmpul morfic.

Plecând de la această premiză, putem deduce că în situația în care noile generații sunt rupte cu bună știință de specificitățile naționale, de tradiții și de istoria adevărată, se produce un fel de castrare spirituală, un blocaj în relația cu ceea ce am putea numi sufletul colectiv, memoria ancestrală, rezultatul fiind un proces de degenerare a noilor generații. Consecința pe termen lung poate fi chiar dispariția unui popor.

În ce situație se află românii, din această perspectivă?

Aflați mai multe din discuția foarte interesantă pe care am purtat-o cu Dan Puric, în cadrul "Convorbirilor Dalles".

"Convorbirile Dalles" este un proiect al Centrului Metropolitan de Educație și Cultură Ioan I. Dalles din București.

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin

#dacii #istorie #românia

de pe internet

După limpezimea duhului și a prospețimii pe care am simțit-o mergând pe urmele Cuviosului, îmi imaginam că Sfântul a intrat în viața monahală tânăr fiind. Însă maica Antonia avea să-mi dezvăluie cu uimire faptul că Sfântul Antonie de la Iezer s-a călugărit la bătrânețe: ,,Sfântul a trăit într-o familie de credincioşi aromâni din ţinutul Pindului şi a venit în ţara noastră când avea vreo 20 de ani. Târziu, la vârsta de 64 de ani, Episcopul Ştefan al Râmnicului i-a dat binecuvântarea de a se retrage la o mănăstire. Acesta fiind un iubitor desăvârşit al mona­hismului, a simţit chemarea Cuviosului şi l-a ajutat să-şi împli­nească visul, îndemnându-l să mear­gă la Mănăstirea Sărăcineşti, unde a rămas timp de câţiva ani, în deplină ascultare. Deşi era înaintat în vârs­tă, în sufletul Cuviosului se aprinde dorinţa de a trăi pustni­ceşte, motiv pentru care a hotărât să se retragă la Schitul Iezer. Se retrăgea la rugăciune în pădurile din împrejurimi, din ce în ce mai des, până într-o zi când i s-a des­coperit un loc retras (în care ne aflăm) şi în care avea să vieţuiască. Acest loc i s-a arătat în vis de trei ori şi i s-a spus: «Într-o peşteră, aici, vei săpa în stâncă o Bisericuţă pentru Dumnezeu». Şi-n felul acesta a săpat singur, cu dalta şi ciocanul, Bisericuţa pe care noi o avem acum la peşteră, care se află cu vreo 500 de metri mai sus de schit. La intrare, lângă Bisericuţă, şi-a săpat gropniţa, iar în partea dreaptă a peşterii şi-a săpat un fel de chilie. Noaptea, ­Cuviosul nu şi-a întins niciodată tru­pul său ostenit, ci dormea rezemat de stâncă. Acesta a devenit modelul tuturor călugărilor care alegeau să trăiască în pustnicie, dar şi povă­ţuitorul cel mai de preţ al oamenilor din lume, care veneau cu probleme, care mai de care mai grele. Cuviosul le dădea tuturor cuvânt de învă­ţătură, reuşind să le aline durerile şi să zidească duhov­niceşte în ­sufletele tuturor. În foarte scurt timp, şi la grota aceasta, la fel cum se-ntâm­plase şi la schit, s-au strâns în jurul lui foarte mulţi tineri care îşi doreau să trăiască pustniceşte, asemenea Cuviosului. Aşa a prins viaţă sihăstria de la peşteră.”

mărturie athonitahttps://www.youtube.com/watch?v=EJZ4xsOeUxk

Atunci când simți că nu-ți mai poți duce Crucea suferinței tale sufletești sau trupești, gândește-te la Iisus și spune-I:

Doamne, când Tu, urcându-Te pe Golgota, Te-ai prăbușit sub povara Crucii, a venit un frate de-al meu, un om, acel Simon și Te-a ajutat să o duci până la capăt.

Acum, eu sunt în locul Tău, eu sunt împovărat peste puterile mele de Crucea pe care o duc, vino și mă ajută!

Ia Tu în locul lui Simon Crucea și ajută-mă să o duc până la capăt.

Și Iisus, care nu-Şi uită niciodată îndatoririle, te va ajuta!
https://marturieathonita.ro/un-sfat-atunci-cand-simti-ca-nu-ti-mai-poti-duce-crucea-suferintei-tale-sufletesti-sau-trupesti/

Într-o zi, două măicuţe, Nana și Manana, s-au întâlnit cu părintele Gavriil (Georgianul) în oraș și cu bucurie au cerut binecuvântare de la el. Dar, pentru că pe jos era noroi din pricina ploii, n-au îngenuncheat, ca de obicei, ci au făcut doar o mică metanie.

Părintele, însă, spre uimirea lor, s-a pus în genunchi în noroiul acela, așa că au fost nevoite să facă și ele la fel. Și așa, în genunchi, le-a binecuvântat, iar apoi, făcându-le cu ochiul, le-a zis: „1 la 0!”

Gestul părintelui n-a fost unul copilăresc și poznaș, ci plin de înţelepciune, căci așa, smerindu-se înaintea lor și cinstindu-le, le-a arătat că, atunci când cu adevărat cinstești pe cineva și vrei să-i arăţi lucrul acesta, nu trebuie să te împiedice nimic s-o faci.
https://marturieathonita.ro/1-la-0/