Doru Piroi

SCRISOARE DESCHISĂ CĂTRE AMBASADA SUA Poporul român, "partenerul strategic", ca orice popor vasal mai puțin instruit și civilizat, nu înțelege anumite chestiuni de geo strategie și politică internațională și și-ar dori să fie (i)luminat de înalta înțelepciune și cunoaștere a marelui popor american... De aceea doresc prin această scrisoare să vă adresez în mod respectuos câteva întrebări care să ne ajute să înțelegem mai bine fericirea de a fi îndrumați și ocrotiți sub aripa voastră protectoare: 1. De ce invadarea Ucrainei de către Rusia e mai gravă decât invadarea Irakului de către SUA ? 2. De ce ruperea Kosovo de Serbia și independența Kosovo sunt legitime, iar ruperea Donbas de Ucraina și independența Donbas sunt ilegitime? 3. De ce războiul vostru de 20 de ani pentru "detalibanizarea" Afganistanului a fost legitim, dar "denazificarea" Ucrainei e ilegitimă? 4. De ce moartea a peste 1 milion de civili în războiul din Irak nu a fost o dramă, dar moartea a câteva sute de civili în Ucraina e sfârșitul lumii ? 5. De ce SUA nu a suportat niciun fel de sancțiuni pentru bombardarea Iugoslaviei și a Belgradului, dar Rusia suportă sancțiuni nemaivăzute pe pamânt pentru bombardarea Ucrainei ? 6. De ce bombardarea unor spitale de către americani e mult mai puțin gravă decât bombardarea unor spitale de către ruși? 7. De ce voi aveți voie să dețineți arme de distrugere în masă, dar alții nu au voie ? 8. De ce SUA și prietenii ucraineni au voie să dețină laboratoare și fabrici de arme biologice și chimice, dar Siria (de exemplu) nu are voie ? 9. De ce Israelul are voie să dețină bomba atomică, dar SUA susține că Iranul nu are voie ? 10. De ce copiii palestinieni care mor sub bombe nu sunt o dramă, dar copiii ucraineni sunt ? 11. De ce pentru ocuparea Crimeei impuneți sancțiuni, dar pentru ocuparea Cisiordaniei și a "teritoriilor ocupate" de Israel nu impuneți nicio sancțiune? 12. De ce emigranții sirieni, copii si femei, erau răi și indezirabili, dar cei ucraineni sunt minunați? 13. De ce oligarhii ruși sunt răi, iar oligarhii americani sunt buni ? 14. De ce trebuie distruse amărâtele de străzi de țară românești sub roțile tancurilor și blindatelor americane și nu folosiți autostrada Bechtel pentru care statul român a plătit miliarde de dolari? 15. De ce trebuie să plătească România anual miliarde de dolari Statelor Unite pentru niște arme "virtuale", ca să ne apere împotriva extratereștrilor, dar nu găsește 0,5 miliarde pentru a salva viața a mii de copii bolnavi de cancer ? 16. De ce pentru crimele de război comise de americani în Vietnam, Coreea, Iugoslavia, Irak, Afganistan, Libia, Siria, etc, nimeni nu a fost tras la răspundere, dar pentru crimele din Ucraina trebuie găsiți neapărat vinovați din rândul rușilor? Sunt convins că veți aprecia aceste întrebări ca pe o formă de manifestare a celor mai înalte idealuri de libertate de exprimare și cunoaștere a adevărului ce au animat mereu acțiunile SUA de promovare a drepturilor fundamentale ale omului în lume ! Poporul român așteaptă cu mare interes răspunsul domniilor voastre, pentru a avea motive de a vă iubi mereu mai mult și mai mult, așa cum e normal și cum am fost invațați de minunatele Fundații Soros să ne iubim stăpânii! Laurentiu Primo

Nu sunt fan război! Să fie clar de la început! Dar, într-o eventuală conflagrație, primii trimiși pe front vor fi reziștii, trotinetiștii, colegi de generație cu alde Greta, adică toți cei care sunt acum idioții utili de serviciu deoarece sunt cei care au varsta ”optimă” de a fi apt combatant... Așa se întâmplă cînd tu ști tot și ești de acord cu tot! Ești bun la tot și la toate! Inclusiv de a fi sacrificat, drept carne de tun, că, de, are balta pește, sunt destui ”trotinetiști” care încurcă circulația... Noi ăștia, celilalți, ”moșii”, care nu ”știm nimic” și ”suntem depășiți”, vom fi pe la intendență(ex. persoana mea), magazii, aprovizionare... Partea proastă este pentru toată lumea, dar infinit mai proastă pentru ei... Generația noastră mai are o ”rudă” pe la țară de unde mai iau o găină, un ou, un ciurel de mălai, dar ei, nu ”vor avea nimic și vor fi fericiți” ajungând să ”sugă” acidul din bateriile trotinetei pe post de apă. Noi mai știm să punem lanterna în ochii unui iepure dar ei și-o pun singuri în ochi... Nu sunt rău cu ei, dar trebuie! Poate în ultimul ceas se vor trezii la realitate. Sau când vor primii ordinul de marș spre front...

TEXT PRELUAT CARE M-A PUS PE GÂNDURI și care....are un MIEZ DE ADEVĂR! ALĂTURI DE MINCIUNA MONDIALĂ CU letalul COVID-19, ne putem aștepta la ce este mai rău, CU UN PREȘEDINTE NEAMȚ....IRESPONSABIL ȘI CU POLITICIENI CORUPȚI, de cea mai joasă speță?....????????????????????☝☝☝☝☝???????Trebuie citit! Un articol ce ne pune pe gânduri, ne îndeamnă să judecăm cu mintea noastră: <>

Dan Pavel (MeWe) Se plângeau oamenii pe rețele că nu înțeleg de ce au unii creierele proaste când informația corectă este atât de accesibilă tuturor. Păi știu eu, vericule, de ce are omul mintea așa!?! Adă-încoa să o suim pe rampă, să ne băgăm pe sub ea, să vedem pe unde troncăne! Hai să stabilim mai întâi ce înseamnă informație corectă pentru presă și influenceri. Deci: Imaginile cu tancul rusesc care strivea mișelește o mașină pe străzile orașului arătau un blindat antiaerian Strela-10 din dotarea armatei ucrainene. Acesta derapa în accelerare la ieșirea din intersecție și strivea accidental o mașină de pe sensul opus. Niciun oraș nu fusese cucerit de ruși pe data de 26 februarie. Ar fi fost cel mai entuziasmat tanchist din dotarea armiei sovietice. Există versiunea completă pe Rumble și Odysee. Toate fotografiile cu Zelensky apărând patria din linia întâi, cu casca pe cap și uniforma militară, erau de la o inspecție din 2021. A ține conducătorul suprem al armatei în linia întâi ar fi fost o mutare de o prostie bubuitoare. Imaginea cu primarul care apăra Kiev-ul cu mitraliera era de la un eveniment din martie 2021. De altfel, un primar era cu mult mai valoros în administrarea logisticii de apărare a orașului. Nu ca pălmaș în tranșee. Că nu suntem în Republica Separatistă Bananistan unde caporalul în maiou și șlapi e și prim ministru, nu numai punct de apărare antiaeriană. Imaginile cu Suhoi-35 doborât de un avion ucrainean MiG-29 erau din Digital Combat Simulator (DCS World). Portretul pilotului ”Fantoma din Kiev” era un fotoșop atât de ordinar încât am râs 5 minute. Imaginile pe înserat cu avionul asupra căruia se trăgea de la sol în salvă rapidă de trasoare erau din jocul ARMA 3. Au făcut televiziunile un spectacol pe treaba aia de zici că voiau să-și deschidă ligă de gaming. Avionul care exploda ziua deasupra blocurilor era de la un accident aviatic la un show din 1993, când două avioane s-au ciocnit în zbor și un pilot s-a catapultat. Țin să precizez că niciuna dintre armatele implicate în conflict nu dețin avioane americane F-16 Falcon sau F-22 Raptor cum am văzut în imaginile de pe internet sau în capetele de pagină. De altfel, niciuna dintre imaginile circulate cu bătălii aeriene nu poate fi confirmată până la acest moment de nicio sursă credibilă. Imaginile cu copilași care salută soldații ucraineni de pe blindat erau de la o paradă din 2016 folosite în campania de recrutare pentru Donbas. Fotografia fetiței în hăinuță roz, cu ursuleț în mână (sânga) și a frățiorului (dreapta), este unul din motivele pentru care fotograful a fost concediat ulterior, acuzat că își regiza imaginile de război (sursa Reuters). Imaginile cu băiețelul plâns în mulțime și cu fetița cu basma din fundal erau de la evacuarea refugiaților din Kabul 2021. Martirii ucraineni uciși pe Insula Șerpilor s-au predat fără represalii. Au fost prizonieri de război în Sevastopol, suficient de vii încât să poată fi returnați în văzul tuturor. Până și The Guardian sau USA Today au căzut în capcana asta. La CNN sau televiziuni românești nu aveam pretenții. Fetița care confrunta un soldat rus la graniță cu Rusia este Ahed Tamimi, care avea 11 anișor când era surprinsă certând un soldat israelian, în Palestina anului 2012. Între timp, fata a devenit activistă pentru drepturile palestinienilor și a petrecut opt luni la închisoare din cauza asta. Prima explozie ”confirmată” în războiul ucrainean este explozia din 2015, din Tianjing. A doua explozie ”confirmată” în acest conflict este explozia unui depozit de combustibil din Novosibirsk, în vara lui 2021, iar a treia imagine redifuzată obsesiv este efectul unei acumulări de gaz dintr-un bloc din Magnitogorsk, Russia. Prima ”bombă termobarică” folosită de ruși este explozia uzinei chimice din China 2015, dar din unghiuri diferite (bombă dezmințită de Reuters). Escadrila ”vârf de lance” alcătuită din avioane de vânătoare care escortează un bombardier strategic Tu-160M2 erau de la Parada Victoriei din Moscova 2020. Celelalte bombardiere care se îndreptau amenințător către Ucraina erau Tupolev Tu-95 MS, bombardiere strategice folosite în patrula nuclear-defensivă (aceeași paradă militară, doar că alt clip). Dacă rușii foloseau bombardierul strategic 160M2 în Ucraina, Kievul era un crater vitrificat și ”democrația” rusă s-ar fi simțit până la noi. Sutele de parașutiști ruși care coborau din cer sunt din 2016 și 2019, de la exerciții militare. În primul bombardament din Mariupol există un cadru în care copacii sunt verzi și bine înfrunziți. Este o lovitură de fulger din vara lui 2021 care a lovit un transformator din infrastructura electrică al orașului. Crematoriile mobile rusești erau imagini cu o autoutilitară de incinerare a deșeurilor animale din august 2013. Găsiți chiar și pe Youtube. Eroinele frumuseții ucrainene care făceau înconjurul rețelelor de socializare erau dotate cu arme de airsoft și mitraliere de jucărie. Au văzut alea frontul cum mi-am văzut eu curul fără oglindă. Criza de la Cernobâl nu a existat. Predarea centralei s-a făcut fără schimb de focuri, iar personalul a fost ținut la locul de muncă pentru a asigura mentenanța și buna funcționare a instalațiilor de răcire ale bazinelor de combustibil nuclear consumat. O centrală nucleară nu poate fi trasă din priză și atât. Chiar și după închiderea ei aceasta trebuie monitorizată 24 din 24. Având în vedere că orice sabotaj ar fi creat un dezastru ecologic pentru întregul continent, centrala trebuia asigurată militar. Nivelul crescut de radiații este nivelul obișnuit care fluctuează periodic în funcție de vânt și condiții meteorologice. Poate că știau oamenii ce-au făcut atunci când au creat o zonă interzisă de 2600 de kilometri pătrați. Drona rusească Orlan-10 doborâtă de ucraineni în acest conflict a fost doborâtă în 2021 și este o dronă de recunoaștere, nu de atac. Dronele Reaper MQ-9 sau Luna X, ilustrate în tot felul de știri, nu fac parte din dotarea armatei ucrainene. Drona corectă este cea turcească Bayraktar TB2. Diferențele sunt evidente. Imaginile cu videofeed-ul dronei ucrainene ce lovea un convoi rusesc sunt ale unei drone turcești care a lovit un convoi militar în Siria 2020. Sunt postate de atunci pe Odysee și Rumble. Conflictul din Siria face parte dintr-un alt calup de vești uluitoare pentru social media, prin faptul că el continuă bine mersi. Țin să precizez că refugiații din Orientul Mijlociu nu sunt asamblați într-o fabrică și exportați în Europa. Acești oameni fug pentru că războaiele de acolo există deși s-au terminat în presă. Tot ce am spus mai sus poate fi confirmat atât din surse relativ credibile (BBC, AP, DW, Reuters etc), cât și prin Google Image Search. Problema este că 80% din presă se face așa: CNN a relatat că Pentagonul a spus pe Twitter... Reuters a clarificat că Washington Post a văzut pe TikTok... și presa ucraineană a transmis următoarele imagini pe Facebook. E imposibil uneori să o iei pe firul sursei până la adevăr. Sunt știri reciclate la mâna a treia. Toate aceste minciuni difuzate de presă și social media pot fi infirmate abia zile sau luni mai târziu, doar cu eforturi mari din partea altor jurnaliști, puținii care nu și-au pierdut mințile. Mașinăria de știri false a fost uluitoare, dar algoritmul nu le-a mai scos în față și pe cele de bun simț. Ba mai mult, oamenii și-au consolidat fanii în brigăzi de răspândit falsuri grosolane și orice încercare de a clarifica niște minciuni a atras imediat acuzații de putinism. Ca atare, unii dintre utilizatori au rămas cu creierul prost, vorba-aia... Că n-om fi toți născuți ieri ca să nu știm cum arată un bombardier, un tanc sau China. E adevărat că atunci când toate informațiile astea sunt extrem de corecte și ușor accesibile din titluri de presă, e foarte greu să eviți convingerea că știi exact ce se întâmplă. Aceste știri false și amplificatoare de circ mediatic aduc un mare deserviciu victimelor și tragediilor reale. În goana după imagine și virtute câștigată pe drama unor oameni, majoritatea celor pe care îi citeam pe Facebook au difuzat cel puțin una din știrile false descrise de mine anterior. Țin să le mulțumesc uvrierilor din redacțiile românești care au dovedit că știu mai puțin internet decât orice gospodină din Ciolovecii de Jos. Niște troli la pubertate au reușit să îngroape și puțina credibilitate pe care o mai avea presa după isteria pandemică.(MeWe)

By Iulian Capsali ÎNCEPE . Pare că negocierile de pace au căzut. Războiul, așa cum îl știam cu toții din imaginile făcute anii trecuți în Belgrad, Bagdad, Tripoli sau Damasc, abia începe. Harkov și Kiev sunt principalele orașe atacate. Sunt vizate clădirile guvernamentale și bateriile de artilerie grea amplasate în cartierele de locuințe. Ideea lui Zelensky, de a da populației civile arme, mi se pare tot atât de criminală cum a fost cea a clicii lui Iliescu, la "revoluție", când au murit sute de oameni nevinovați din calculul cinic de a avea cât mai mulți morți care să legitimeze lovitura de stat. Pe lângă faptul că deja sunt cazuri în care se împușcă între ei, orice civil înarmat este o tintă sigură pentru un soldat profesionist. Unde este armata ucraineană, totuși? O imensă coloană de blindate a ajuns la marginea orașului Kiev și vor fi puse în dispozitiv, forțând o demisie a actualei puteri. Kremlinul vrea să înlocuiască actualele marionete globaliste cu propriile lor marionete, care să asigure Rusia că vor rămâne în zona lor de influență și nu vor intra în structurile euro-atlantice. Ucraina va fi desfăcută în provincii, cea "occidentală" probabil cu capitala la Lvov-ul catolic. Analiștii de război (cei reali, nu de la TV) spun că trupele ruse vor ajunge la Odesa. Dacă se întâmplă asta, nimic nu-i va opri să intre până în Bugeac (sudul Basarabiei), deci la gurile Dunării, făcând joncțiunea cu Armata a 14-a, staționată în Transnistria. În funcție de răspunsul NATO, războiul poate afecta direct Moldova și România, mai ales bazele americane din Dobrogea. Abia de acum vor fi, probabil, refugiați reali, familii din Ucraina (care pot fi orice, ucraineni, ruși, români, maghiari, tătari, evrei șamd) oameni care se vor feri din calea dezastrului. Primul "val" a fost de oligarhi (care au plecat cu avioanele personale), al doilea de ucraineni bogați care au ieșit cu mașinile de lux, al treilea de străini (mai ales indieni și pakistanezi) și familii din zona de graniță. Sunt ceva refugiați din orașele din zona Mării Negre, care au ajuns în Constanța și orașele din Dobrogea. Posibil să se ajungă la un milion de refugiați în România, poate chiar mai mult. Dumnezeu să-i apere și să ne miluiască pe toți!

By Roxana Sovereign Iată părerea mea foarte scurtă despre ceea ce se întâmplă în Ucraina/Rusia.  De două zile, de când urmăresc păreri mai mult contrare şi confuze, m-am gândit să fac o analiză, am mai multe întrebări decât răspunsuri, dar cred că asta joacă un rol în cedarea puterii voastre, ocultei. Mai întâi gândește-te la ce este Ucraina ??? –Este epicentrul corupției pentru sistemul politic.  Victor Pinchuk, George Soros, Ihor Kolomoisky... Toți finanțează agendele „Deep State” din întreaga lume, toate cu sediul în Ucraina.  Cunoaștem legăturile lor cu fundația Clinton și cu politica liberală din America ( din postările ultimilor doi ani pe care le-ați urmărit, atât pe pagina mea cât și pe Telegram). Luați-o logic, dacă Trump avea de gând să scurgă cu adevărat mlaștina, primul lucru pe care trebuia să-l facă, era să abordeze corupția din Ucraina.  Oligarhii și-au finanțat propriile armate în revoluțiile de culoare anterioare.  Trump nu-i putea doborî fără luptă.  Deci, dacă Trump curăța Ucraina, probabil că ar fi avut nevoie de cizme bine înfipte în pământ pentru a face acest lucru. Intrarea lui Putin în scenă...(imaginea este sugestivă) Nu este un secret pentru nimeni că Putin îl urăște pe Soros, deoarece l-a interzis din Rusia cu mult timp în urmă, și nu este nici un secret pentru nimeni că Putin a disprețuit tacticile " statului profund” de a implementa revoluții colorate pentru a răsturna liderii pro-ruși și pentru a-i instala pe cei care ar juca mingea cu „statul profund”.  Mulți speculează că Putin ar putea lucra cu Trump în lupta împotriva „statului profund” și este greu de argumentat.  Dușmanul dușmanului meu este prietenul meu ?? :thinking:buna miscare , nu ? Așa că gândiți-vă la genialitatea care ar putea avea loc chiar acum. Cizmele înfipte în pământ erau probabil necesare pentru a elimina complet problema din Ucraina, dar Trump nu a putut invada Ucraina cu trupe americane.  Altcineva trebuia să o facă.  Cu toate acestea, dacă cineva ca Putin ar fi făcut-o în timp ce Trump era președinte, l-ar fi pus pe Trump într-o imagine proastă, iar mass-media ar fi câştigat teren. Ce moment mai bun pentru a curăța putregaiul mafiot(Deep State-ul )din Ucraina decât cu Biden în birou? Au împușcat doi iepuri deodată !! :wink: În primul rând este demascată falsa administrație a lui Biden, demascând astfel și minciunile MSM pentru ca întreaga lume să poată vedea adevărata lor față cât și finanțarea lor de către mafia globală, în timp ce, în al doilea rând pun mâna pe „statul profund” într-una dintre cele mai corupte țări de pe planetă. Putin îl ajută simultan pe Trump să servească pastile roșii intregii lumi, în timp ce rezolvă o problemă de care beneficiază și ei cât și restul lumii - denazificarea Ucrainei. Nu vom avea răspunsuri definitive până când acest lucru nu se va încheia, dar asigurați-vă că observați cu atenție evenimentele dintr-o poziție mai puțin părtinitoare. Aduceți-vă aminte cum v-au manipulat cu manechinele in ATI si actori de criză. Nu picați în plasă, oferindu-vă drept carne de tun pentru oculta satanică. Nu puteți repeta de două ori aceeași greșeală, pentru ca a doua oară este o alegere...:slight_smile:

,,Războiul e război și crima e crimă, indiferent cine incepe sau cine termină, nu este compatibil cu viața și cu voia Lui Dumnezeu. Însă nu am mai văzut atâta ipocrizie și propagandă ordinară cum e acum in main stream media nici în regimurile politice cele mai enclavizate și dictatoriale. De ce nu s-au isterizat la fel când au distrus o țară întreagă pentru a șterge urmele nașterii creștinismului în Balcani, vestigiile unice in lume din Kosovo? De ce nu au sărit toți să oprească sadismul NATO care bombarda convoaie civile umanitare sau tractoare in Serbia anilor 1992, scuzandu-se penibil ulterior? Când bombardau biserici și mănăstiri cu rachete pe care scriau "Paște fericit!"? Nimeni nu a condamnat SUA când au atacat Irakul pe baza unor minciuni, că dețin arme chimice de distrugere în masă! Toți s-au grăbit să recunoască independența proaspăt înființatei și autoproclamatei republici Kosovo! Când cetățenii Crimeeii, în proporție covârșitoare de etnie rusă au votat la referendum că vor să se unească cu Rusia toți au zis că s-a falsificat referendumul, că rușii au folosit arme psihotronice care i-au determinat și forțat pe rușii din Crimeea sa se declare ruși! Acum ar fi doar o întrebare, care poate conține și răspunsul la toate întrebările legate de războiul din Ucraina. Această întrebare e adresată în special celor care știu istorie pentru că vor înțelege rapid similaritatea situației. In 1961 SUA invadează Cuba, în golful porcilor, încercând să oprească dezvoltarea de baze străine la frontiera ei. Atacul a fost respins iar Cuba își grăbește pregătirea militară prin găzduirea de baze militare rusești capabile să lanseze rachete cu focos nuclear până la 2000 de km. Criza rachetelor din Cuba a durat aproape două luni, octombrie și noiembrie 1962, timp in care omenirea a fost cel mai aproape de dezastru, de o deflagrație nucleară la nivel mondial. Hrușciov obține pe tabla de șah mai multe concesii, pe lângă angajamentul SUA că nu vor mai ataca niciodată Cuba și dezactivarea și retragerea rachetelor balistice nucleare ale SUA din Turcia. Cu alte cuvinte nici SUA nici URSS nu și-au dorit baze militare străine la frontierele lor și au ajuns pentru asta in pragul războiului. La ora actuală, cu baze militare NATO la graniță și cu sisteme de lansare de rachete mult mai performante și mai distructive decât cele din 1962 de ce este Rusia condamnată? De ce DOAR Rusia este considerată agresoare? Și ce este cel mai interesant, de ce nu vede nimeni că este cineva care câștigă din aceste conflicte, indiferent cine obține victoria și indiferent cine pierde. De ce nu vede nimeni păpușarul și toți blamează doar păpușile?" Adrian Singurov

Cosmin Dragoste "Despre dubla măsură (din nou): Înțeleg că, în lumea întreagă, au fost demonstrații pentru pace, pentru Ucraina, împotriva lui Putin și tot ce se mai poartă acum. Nu zic că e bine. E excelent. Am susținut și susțin orice formă de manifestare civilizată în stradă, ca drept fundamental al libertății de exprimare și de opinie. De doi ani, însă, lumea întreagă protestează în stradă împotriva dictaturii globale începute sub pretext kowidian. În cazul în care presa mizerabilă nu v-a spus, aflați că sunt cele mai mari demonstrații din istoria umanității și cele cu cea mai lungă durată. Ok, nu știați, presa nici măcar nu le arată. Represaliile globaliste la adresa manifestanților au atins culmi greu de anticipat de orice minte normală. Nimeni, nimic. Ba chiar anumiți cercopiteci aprobau. Autoritățile motivau măsurile neîntalnite nici în China prin faptul că forțele de ordine procedează în halul acela din cauză că încearcă să stopeze răspândirea virusului care, în astfel de manifestații, găsește loc propice de jucat tontoroiul. Eu am mai spus că virusul lui pește este extrem de inteligent: el se răspândește doar la manifestațiile contra dictaturii globale. La astea ong-iste, regizate la comandă, nu! Nicio manifestație anti-putin nu a fost înnăbușită, nu s-au folosit tunuri de apă, câini, gaze lacrimogene etc. Țineți minte demonstrațiile belemiste din cea mai strictă perioadă plandemică? Erau permise, spre deosebire de cele care cereau încetarea mascaradei. Dovada peremptorie că bolile se răspândesc (sau nu) după vrerea erectilă a potentaților Globului. Mitingurile sunt bune doar când sunt organizate de overlorzii planetari. A fost un miting în Rusia împotriva dementului de la Kremlin. Au fost persoane arestate. Dacă e grav? Din punctul meu de vedere, foarte grav. Să vedeți presa cum face? Ca pirandele cu poalele in cap! Dictatură criminală, oameni arestați în Rusia! Aceeași presă care nu a suflat o vorbă despre miile de arestări de la protestele europene împotriva dictaturii, despre protestatarii uciși în mari "democrații" precum Franța, Germania, Australia, Canada, Belgia, Olanda etc. Nu ca in dictatura rusă. Aceeași presă care nu a zis "pâs" despre atrocitățile inimaginabile ale forțelor de ordine în Europa, Australia și Canada! Acoperitul-sef și țucălarul elvețienilor scrie, în cea mai toxică publicație românească, despre o fată arestată la Moscova. O fată care a avut curajul să ii zică de bine lui Putin. De aici, sarabanda dezlănțuită a nebunilor: se propune Nobelul pentru pace pentru această fată!!! Despre Tamara Lich, eroina nu doar a Canadei, dar și a lumii încă libere, securicul nu suflă o vorbă! Tamara este de zile bune în închisoare în Canada "democratică"! Ea și alți luptători pentru libertate din Canada. Intelectualii, nou-normali, militeaza pentru pace și anti- război. Un gest frumos și firesc. O întrebare, doar, deoarece pe atunci nu erau rețele de socializare și nu mai țin bine minte: sper din suflet că, pătrunși de același elan, au ieșit și în timpul bombardamentelor întreprinse de SUA in Serbia, începând cu noaptea de Paște. Mai ales că, în Banat, există și o frumoasă comunitate sârbă. Sunt ferm convins că, nefiind nici duplicitari, nici vânduți unor ong-uri, nici oameni cu suflet mic și creier puțin și manipulabil, au sărit și pentru frații sârbi, strigând "Yankees go home!", precum și împotriva agresorului și criminal de război Clinton. Rapoartele oficiale americane vorbesc despre 500 de civili sârbi uciși în raiduri. Sârbii vorbesc despre 13 000..."

Enemy At The Gates Ultima noapte de pandemie, intâia noapte de război. Real și palpabil sau doar un joc de umbre și lumini vândut unui public inspăimântat prin marile rețele ale mogulilor media, rece, fierbinte sau călduț, local sau amenințând să aprindă mai mult decât era programat, cert este că pentru păpușarii care au imaginat marea resetare a omenirii, conflictul din Ucraina servește perfect unui nou pretext pentru a face saltul „calitativ”, de la starea de alertă perpetuă, ilegală și neconstituțională, la starea de asediu sau de război, venind mănușă politicienilor și autorităților chemate să il gestioneze. Au scos neoconii de la Washington din joben și războiul de care globaliștii aveau nevoie ca de aer, ca o prelungire firească, programată a crizelor multiple prin care, in ultimii doi ani au fezandat omenirea. Să nu ne facem că nu ințelegem, in privința situației din Ucraina, cine este cu adevărat agresorul și cine cel agresat. Cine pe cine invadează incercând să folosească Ucraina ca berbece și cine se apără printr-o contraofensivă, fără de care, cu câinii războiului ajunși la granița lor, siguranța și existența statului rus devenea problematică. Da, atacarea și distrugerea infrastructurii militare a inamicului face parte din strategia de apărare a unui stat care iși permite astfel de lovituri și ințelege că singura sa șansă de supraviețuire este lupta și angajarea directă, nicidecum, pe model românesc, predarea armelor și prestat din poziție corespunzătoare la marele Licurici. Experiența Elțin le-a fost suficientă. Dacă este cineva care să-și imagineze că rușii, trecând prin câte o mare invazie indreptată impotriva lor cam la fiecare secol de istorie modernă, vor aștepta mioritic să le fie devalizată țara de resurse și să le-o dezmembreze marii luptători pentru „democrație” - pe care i-am văzut in toată splendoarea lor cum au răpus practic democrația și civilizația Vestului sub pretextul pandemiei, inseamnă că degeaba ne mai băgăm in seamă. Cazul Ucraina la care privim acum, nu este altceva decât efectul căutat cu insistență, provocat continuu in ultimii 30 de ani, cam de când Fukuyama a validat SUA și „democrația liberală” pe care o intruchipa, ca singur câștigător al războiului ideologic Est – Vest și in consecință, unic și mare hegemon al planetei. Faceți numai un scurt tur de orizont privind pe o hartă a lumii și vedeți cum SUA a construit pas cu pas acest moment, „indiguind” Rusia, așa cum foarte frumos iși expunea Brzeziński concepția in strategia sa de incercuire, sufocare și in final infrângere a rușilor. Despre ce dracu vorbim noi aici? Rușii sunt cei care au inconjurat SUA sau americanii aproape că au incercuit Rusia cu state-satelit transformate in baze militare inarmate până in dinți, adevărate avanposturi ale alianței „defensive” NATO? Desigur, atât efort logistic și sumele colosale „investite” care iși cer „dividendele”, numai cu gânduri de pace și scopuri umanitare nu s-au făcut. Era clar pentru oricine, care era scopul nedeclarat al acestei nemaivăzute țesături de alianțe strategice și politice, de mari concentrări de armate din jurul unui singur stat. Ucraina? Un fleac.. Dincolo de istoria și specificul său destul de abraziv in relație cu toți vecinii, este doar o altă țară făcută praf și atârnată la cingătoare după obiceiul vânătorilor de scalpuri de peste ocean. Si numai pentru decuplarea Europei de la gazul rusesc, făcând-o dependentă de gazul lichefiat adus de americani in cazanele lor plutitoare, și tot ar insemna un câștig pentru „investitori” și pescuitorii in ape tulburi. Toată lumea vorbește și se agită arătând cu degetul acuzator către ruși, dar nimeni nu pune lucrurile in matca lor adevărată, a desfășurării in cronologia lor a evenimentelor așa cum s-au petrecut ele incepând chiar după infrângerea blocului estic. Lovitura de stat orchestrată de americani in 2014 la Kiev și finalizată cu inlocuirea intregului establishment politic și aparat administrativ al statului ucrainian, cu vânduți intereselor noului stăpân (după modelul exersat și la noi) a dus războiul, devenit inevitabil pentru ruși, chiar la ușa lor din față. Ce anume iși imaginau toți cei care sunt acum isterizați la maxim prin propaganda mass-media, că ar fi trebuit să facă rușii? Să se predea? Nu toate popoarele au vocația noastră de slugă. Nu-i idealizez pe ruși și nici nu am fetișuri cu ei, dar să-mi fie cu iertare, obiectiv vorbind, cine naiba iși putea imagina că o țară ca Rusia, de dimensiunea și geografia ei, cu istoria și resursele ei, cu memoria incă vie a Marelui Război, in care au lăsat cea mai grea jertfă de sânge dintre toate națiunile incleștate in ultima mare conflagrație mondială a secolului trecut, jertfă pentru care au un adevărat cult intreținut prin educarea fiecărei noi generații, poate fi atacată și răpusă fără a primi o replică pe măsură? In mod evident că rușii au construit scenarii pentru fiecare dintre variantele de atac posibil, imaginate și modelate in școlile de război, de experții și strategii lor militari. Da... știu... pentru noi, obișnuiți fiind cu hăhăiala și miuțele unei clase politice din ce in ce mai jalnice și de-a dreptul analfabete, cu generații și noi generații de după 1989 trecute printr-un sistem de reeducare conceput astfel incât să elimine cu totul rădăcinile istorice și memoria unei identități de neam, e absolut de neimaginat o asemenea atitudine la alte popoare și o astfel de construcție statală, gândită pe rezistență și dăinuire, nu pe sinucidere in masă și autodistrugere (indiferent de dimensiunea statului). Nu pot concepe cum, oameni zdraveni la cap, care și-au păstrat mintea trează și nu au capotat in fața iureșului propagandei in timpul așa-zisei pandemii, rămânând cu luciditate pe picioarele lor, au cedat acum psihic, și-au abandonat orice urmă de gândire critică și au căzut din picioare ca secerați in fața aceluiași, nu altul, aparat de propagandă, populat cu aceleași triste figuri de propagandiști, mercenari care doar au schimbat din mers haina de „specialiști” in virusologie și crize sanitare, cu cea de geo-strategi și mari „experți” militari, odată cu foaia de parcurs primită cu numele noii ținte pe ea. E de neințeles cum, având experiența ultimilor doi ani, când pentru supraviețuire și rămânerea cu creierii intregi, obligatorie era (și este) decuplarea totală de la orice sursă de zgomot media și căutarea de surse alternative de informare - deci cu această „vaccinare” cu serul indoielii și al căutării adevărului obiectiv, o mulțime de oameni cad ca muștele in iureșul propagandei globale (și globaliste) de război. Și nu in ultimul rând, trebuie să ne intrebăm, cu toată luciditatea și sinceritatea de care mai suntem in stare, având in față turbarea propagandei de război, dar mai cu seamă direcția in care ne impinge inflamând isteria in masă antirusească, privind la experiența altor state-pion folosite și distruse de americani in strategiile lor de expansiune și menținere a hegemoniei planetare... nouă, când ne vine rândul? Petre Caluian

Finalul... Au fost mai multe încercări cărora a trebuit să le facem față și care urmau să ne trieze. Și într-adevăr, numărul nostru se subția. În fiecare zi era un ceremonial, după masa de dimineață. Atunci, înainte să plecăm către spital, erau anunțați cei care erau eliminați. Oamenii aveau reacții diverse, unii înjurau din tot sufletul, total dezamăgiți să afle că efortul lor, capacitatea lor de a suporta traume nu erau suficiente, alții însă păreau bucuroși și ne încurajau și pe noi să îi urmăm. Bineînțeles, cei ce plecau erau cei care nu făceau față, sau efectiv, nu-și doreau să suporte testele îngrozitoare, gândite de minți sadice și duse la înfăpturire de ofițeri dezosați. Cum poți altfel să descrii tortura unei forțări de râu în plină iarnă, cărând un om pe targă? Sau cum să interpretezi cu bunăvoință alarmele nenumărate din toiul nopții care te luau din pat, te aruncau într-un camion și te duceau până hăt, pe dealurile de pe la Turda, pe un platou unde eram obligați să ne petrecem restul de câteva ore de somn, la minus o mie de grade, fără nicio explicație logică? Ne aruncau trei foi de cort și noi, cei 8 sau 10, cât mai rămăsesem în grupă, nebuni de somn, încercam să dormim unul într-altul, curățând stratul de zăpadă, punând o foaie jos și alte două peste noi. Nu cred că sunt în masură să descriu cum arată un somn în atare condiții. Pe fiecare dintre noi, ”cursul” de la Oradea ne-a marcat teribil. Ne-a schimbat felul. În urmă cu doar puține luni eram un adolescent naiv și șugubăț, plin de visuri, bun la inimă și optimist. Iar armata m-a transformat într-un ritm accelerat într-un matur care refuza să simtă, să gândească, un animal veșnic în alertă, fără remușcări, setat doar pe supraviețuire. Întrebarea totuși era… de ce? De ce toate astea? Cum aceste chestii inutile, sadice și fără nicio omenie aveau să ne ajute? Hai, să zicem că a asista la o amputare e de înțeles, sau dacă înveți să îmbălsămezi un cadavru are sens în măsura în care cineva totuși trebuie să le facă. Dar toate celelalte imbecilități erau de neexplicat. Ultima și ce mai grea a fost ”Simularea în caz de prizonierat”. Acum, când îmi aduc aminte de ea, mă umflă râsul. O mai mare tâmpenie nu cred că am mai trăit. O tâmpenie primejdioasă, care ne putea vătăma pe viață, riscantă pentru toți. Și greu, tare greu de explicat. Eram în ultimele zile de curs. Din câte îmi amintesc acum, din toate grupele, rămăseserăm 55, așa că încă 15 trebuiau să plece. Ne-au pus într-un mare dormitor pe toți, supravegheați de 10 ofițeri. Puteam face orice treabă solitară, să dormim, să citim, orice doream. Condițiile erau ca noi să nu comunicăm între noi, nici măcar din priviri. Și, aici e partea groaznică, să nu bem sau să mâncăm absolut nimic. În mintea ofițerilor români, nu din cale-afară de inteligenți, în momentul când ești luat prizonieri de forțele inamice, nu ai voie să spui nimic, nu trebuie să comunici nimic, nici cu ei și nici unul cu celălalt. În același timp, trebuie să faci și grevă neagră, să refuzi hrana sau apa. Cu lipsa de comunicare a fost în regulă. Camaraderia ce s-a construit între noi ne permitea ca doar cu o scurtă privire să ne transmitem idei sau încurajări. O făceam tot timpul. Și cu mâncatul era suportabil. Vă spun sigur, nu se întâmplă nimic dacă nu mănânci 2 zile și jumătate, cât a durat acest calvar. Foamea se transformă într-o amorțeală a stomacului și nu te chinuiește prea mult. Dar setea, prieteni, eh, setea e cu totul altceva. Mai întâi ea se instalează cam la 4-5 ore după ultimul pahar de apă băut. La 12 ore e deja severă, în condițiile în care nici nu mănânci. După 24 de ore nu mai transpiri, corpul nu ți se mai răcorește, mori de cald, inima bate cu putere, urina e foarte puțină, groasă, împuțită și maronie. Apoi, apar semnele exterioare, oboseala te cuprinde, pielea începe să se usuce (antebrațul meu era carne vie), clipitul e dureros, nu mai poți înghiți. Nu mai poți dormi pentru că inima bate foarte tare și creierul transmite mereu impulsuri electrice de supraviețuire și te trezește cu o stare interioară de alertă fantastică. De trișat nu aveai cum. Ofițerii erau prezenți lângă tine chiar și când te așezai pe WC. Nu puteai fura apă nici de acolo. Sau, dacă o făceai, plecai. După o zi și jumătate, începeau leșinurile. Acela era momentul când părăseai cursul. Primii leșinați, primii plecați. Vă dați seama cât de frustrați erau cei care supraviețuiau tuturor ”testelor”, care învățaseră atâtea despre medicina de prima linie de front și care leșinau de sete, pe ultima sută de metri? Erau pur și simplu de neconsolat. Vă întrebați probabil de ce nu am renunțat și eu, ca mulți alții, și am ales să mă expun la toată nebunia asta. Nu știu să răspund. Am rezistat la limită. Am și trișat, un pic. Cred că mă gândeam la avantejele de după, când m-aș fi întors într-o funcție cu adevărat utilă, unde aș fi avut cum ajuta oameni, fără să fac parte cu adevărat din imbecila mașinărie a armatei române. Eram sergent-sanitar. Nu mă puteau atinge. Nu primeam ordine decât de la medic, iar acel medic era dr. Aldea, un om minunat de la care am avut mult de învățat. Și mai ales, care mi-a arătat din primul moment că ține la mine și că are încredere. Dar mai ales, cred că am vrut să arăt tuturor că pot să mă croiesc într-un adevărat bărbat. Că am în mine Puterea. Că pot, dacă vreau. Așa gândeam la 20 de ani și, întrucâtva, așa gândesc și acum. Sfârșit. Mulțumesc din inimă tuturor celor care și-au luat timp să citească prostioarele mele despre armată. Dacă am supărat pe cineva - și observ din comentarii că da - îi rog să mă ierte. În fond, fiecare vine cu o experiență de viață în armată iar ceea ce întâlnește acolo îl face mereu să compare cele două vieți. Mulțumesc mai ales celor care mi-au scris comentarii. Multe dintre ele mult prea amabile și chiar nemeritate. Toate cele bune, camarazi! Și pace în suflete! Răzvan.

ARMATA RSR - partea a VII -a Ai zice că e ultima, dar nu e. Misiunea mea acasă a durat mai bine de două săptămâni. Tata aduna filmele medicale, bobină cu bobină, să le trimitem prin curier militar către unitatea mea. Doctorul Aldea avea grijă să mă sune seara să se asigure că iau tot ce trebuie. Îmi spunea: - Răzvane, ai făcut rost de ”Toxiinfecții”, dar ia caută și ceva pentru prevenirea lor. A doua zi, tata mergea la arhivă și lua un film despre prevenire. Seara, iar telefon: - Bun, acum caută despre igienă. Tata lua despre igienă. Iar telefon: - Să nu vii fără ” Boli venerice”! A doua zi, tata…. Și tot așa, timp de vreo două săptămâni. Bineînțeles că putea să-mi trimită o listă cu tot ce trebuia, dar asta însemna ca eu să stau doar 2-3 zile. Nu era ce voia bunul meu șef. El știa cât trăsesem eu, cât de mult am muncit în infirmeria aia și se simțea oarecum vinovat și dator să mă răsplătească într-un mod cvasi legal, cu acordul tacit al comandantului de unitate. Dar, într-o seară, mă sună și-mi spune: - Băiete, trebuie să te întorci mâine. Sunt obligat să te trimit la Oradea, la cursul de sanitari de primă linie, altminteri nu ai cum să ai grijă de serviciul de infirmerie, iar eu vreau să te pun șef aici. Despre cursurile de la Oradea auzisem numai orori. Știam că acolo se întâmplă niște treburi ultrasecrete, deci dubioase, că din sute de cursanți din toată țara termină doar câțiva. Știam că viața acolo e dură. Știam că acolo se formează sanitari pentru supraviețuirea în prima linie de front dar nici nu bănuiam ce avea să fie. Am ajuns la Zalău seara la 19, rupt de oboseala unui drum de 13 ore cu trenul. Ajuns la infirmerie, am remarcat bucuros faptul că cei trei sanitari recrutați de mine s-au obișnuit perfect cu sarcinile lor și totul arăta foarte bine. Parcă nici nu mai aveau nevoie de mine, aveam senzația că-i încurc. A doua zi, la 6 dimineața am plecat cu un personal la Oradea. M-am prezentat la mica unitate militară ascunsă undeva în Cetate, pe atunci o ruină fără speranță. Eram, într-adevăr, 300 de candidați. Am fost repartizați pe grupe, pe cele 15 dormitoare și și în prima zi nimeni nu ne-a făcut vreun program. Am stat, am socializat și ne-am făcut iluzii. Credeam că va fi huzur. Mâncarea, incomparabil mai bună. În meniu era chiar și carne! Puținii ofițeri întâlniți erau medici și păreau din altă croială. Nu aveau milităria în sânge. Doamne, ce amăgeală….! A doua zi, după masa de dimineață, lungă și bună, ne-au scos la careu. Acolo, un maior medic ne-a luat în primire. Era rotofei, bine trăit, pleznea de energie și de sănătate. - Soldați, sunt maior medic militar Crișan și eu voi fi comandantul vostru. Aici, în această unitate militară, totul e secret. Orice legătură cu exteriorul va dispărea. Nu aveți drepturi, ci doar obligații. Vă vom instrui să știți să dați primul ajutor în caz de război pentru luptele din linia întâi de front. Va fi foarte dur. Planul școlii e să gradeze 40 de soldați și atât, așa că până la absolvire, 260 dintre voi vor pleca înapoi la unitatea de la care vin. Trierea va fi meticuloasă. Nu ne permitem favoritisme și nu există aici nicio pilă. Dacă puteți rezista, veți deveni sergenți și veți putea conduce un spital de campanie pe timp de război și o infirmerie pe timp de pace. Dacă nu veți putea rezista, vă veți întoarce frumușel la unitate și veți activa ca soldați sanitari, ca și până acum sau veți fi la dispoziția regimentului vostru. Veți avea manuale, veți participa la cursuri. Veți învăța să asistați la amputări, la îmbălsămari, la cremări. Veți învăța primul ajutor în caz de intoxicări cu substanțe chimice de luptă. Veți face simulări de tot felul. Cursul se termină peste exact 3 luni cu o simulare de condiții de prizonierat. Va fi dur, soldați. Fie ca cei mai puternici să fie și cei care vor absolvi. Și alt calvar începu. În fiecare dimineață, timp de o lună, făceam practică în Spitalul Militar. � În prima dimineață de spital, am fost duși la camera de autopsie. Acolo, un alt medic militar, un colonel cu o mutră de lipovean bătrân, aproape fără expresie, obosit, trist, depresiv și anost, desfăcea cadavre în fața noastră, scotea organe și ni le pasa din mână în mână, să le învățăm. Avea un discurs destul de nedidactic: - Ia, ține aici ficatul. Păi bă, ăsta e un aparat complex, bă…! El lucrează mereu, ca prostul, zi și noapte, nu are astâmpăr, e la baza a jdămii de procese. Sintetizează, filtrează, secretă, distruge, depozitează, descompune și detoxifiază. Uite ce vânăt e și câtă grăsime are. Are, pentru că omul ce l-a deținut, nu a avut grijă de el. A mâncat și a băut o droaie iar asta i-a dat sarcini grele. Uite și inima, ia-o în mână soldat, și paseaz-o către toți. Apoi dă-o înapoi să o secționez, ca să vezi ce mecanism are. Printre noi, cei 20 de ”studenți” oripilați din grupa mea, stăteau cei trei locotenenți care ne aveau în sarcină, zi și noapte. Erau tineri, păreau de treabă și destul de educați dar aveau ordin să nu se apropie sub nicio formă de noi și să ne trateze rece, glacial chiar. Nu erau milităroși, nu făceau instrucție cu noi, nu erau genul ăla de imbecili. Erau doar niște supraveghetori obiectivi, depersonificați. Când organele unui cadavru studiat trecea din mână în mână, erau mulți cei care evitau să îl atingă. Alții leșinau tot timpul, altora le venea rău permanent. Erau scrupulos notați de locotenenți. Seara, li se aducea la cunoștință că au fost eliminați din curs și pot pleca la unitatea lor. Mulți se bucurau. Mulți simulau într-adins ca să fie eliminați. Pentru ei era prea mult. Mie cel mai greu mi-a fost la îmbălsămare. Cadavrul meu era deja intrat în putrefacție. A trebuit să-l scot din frigider, să-l pun corespunzător pe masa de faianță, să-i fac incizie la jugulară ca să îl pot conecta la mica mașinărie cu formaldehidă. Sângele care s-a scurs din artera lui, gros, închegat, vânăt, mirosea atât de urât încât mi-a fost tare, tare greu să mă stăpânesc. A fost cel mai grețos moment de care am avut vreodată parte. Medicul care era lângă mine mă încuraja din priviri. La un moment dat, când deja aveam spasme stomacale, s-a prefăcut că îmi arată ceva pe cadavrul pe care lucram, dar s-a urcat cu un picior pe bocancul meu și s-a lăsat cu toată greutatea pe el, preț de câteva minute. Am fost atât de surprins de ceea ce a făcut că spasmele mele au încetat. Oricum, mirosul sângelui stricat mi-a rămas în nas și în creier săptămâni întregi. De la el, am slăbit 10 kilograme. În chiar după-amiaza acelei zile, când abia așteptam să ajung acasă și să fac duș, chiar și cu apă rece, comandantul ne-a dus la râul Criș. - Soldați, azi vom învăța să forțăm un râu, cărând o targă cu un rănit. Era luna ianuarie și afară erau cam minus 5 grade. Crișul înghețase pe lângă maluri. Și noi eram înghețați bocnă pentru că instructajul a ținut mult iar noi stăteam pe loc. Se pare că era deja un ceremonial cunoscut în oraș, se strânseseră oameni pe pod să ne vadă, eventual să facă miștou. Am tras la sorți, democratic, care va fi ordinea. Unul dintre locotenenți, un tânăr ofițer de greutate medie (în jur de 80-85 de kg.) era ”rănitul”. El era pus pe targă iar noi, doi câte doi, trebuia să-l traversăm. Asta implica o anume tehnică: tot ce aveam în buzunare trebuia pus în căciulă iar căciula pusă lângă rănit. De asemenea, pistolul-mitralieră era pus de-a lungul corpului lui, sus pe targă, cu cureaua sub el pentru a o asigura iar cu mantalele noastre înveleam atât omul cât și celelalte lucruri de cărat. Targa trebuia cărată rapid, fiind foarte grea. Însă era greu să înaintezi, dat fiind că te împotmoleai în noroiul cleios pe de fundul apei repezi. Exista riscul să îți pierzi bocancii, așa că urmam o tehnică de pășire. Trebuia să calci oarecum pe călcâi și să îți ridici piciorul printr-un soi de rotire. Ghinionul meu a fost că am căzut în prima din cele 10 echipe. Asta însemna literalmente că noi spărgeam gheața. Norocul a făcut însă să îl am partener pe Viorel Coza, un falnic fecior ardelean, foarte bine legat, puternic și stoic ca un spartan. Era însă cu mult mai înalt decât mine. - Răzvănelule, fii atent: ia-o tu înainte, întinde mâinile sus de tot ca eu să pot să le flectez, trebuie să ținem targa dreaptă că altfel toată greutatea cade pe tine. Locotenentul s-a culcat frumușel pe targă și ne-a zis elegant: - Să dea dracii să mă scăpați, că vă belesc! Nici un strop de apă să nu vină pe mine, s-a-nțeles? Am apucat targa față către față, am ridicat-o amândoi cu greu, am proptit-o pe cap, apoi eu a trebuit să mă întorc, răsucindu-mi capul. Aveam senzația că mi-a rămas tot părul acolo. Am întins mâinile sus și am intrat. Șocul termic a fost grozav, pur și simplu am început să plâng. Dar nu aveam timp să stau. Am început înaintarea. Pășeam greu, mă afundam în mocirlă până peste glezne. Am prins tehnica repede. Gheața subțire de la mal a cedat și brusc am căzut în apă câteva zeci de centimetri, reușind totuși să-mi țin mâinile întinse. Pe la mijloc, apa îmi venea până-n gât. Era cumplit de greu să țin targa, cu toată greutatea ei. Dar a fost și mai cumplit când, la malul opus, a trebuit să sparg gheața cu bărbia și cu fața. Riscam ca bucăți ascuțite să-mi perforeze bucata de gât moale de sub omușor. În fine, nu știu cum, am reușit să ajung la celălalt mal, însă nu am mai putut ține targa, când a fost să urc pe uscat, așa că am pus-o pe cap și am înaintat așa. Viorel împingea dar eu nu puteam păși în tempoul lui, așa că el a stat mai mult în apă, urlând la mine și înjurând ca un nebun. În toată nebunia acestui exercițiu absurd și criminal, nu am avut timp să iau seama cât de rece e apa, cât de înghețat sunt. Dar când în sfârșit am ajuns amândoi la mal și am pus targa jos, folosind aceeași piruetă ca la ridicare, un tremur de nestăvilit a pus stăpânire pe noi. Am fi vrut să plângem, să urlăm, să înjurăm, să luăm pe cineva la bătaie dar toate organele noastre interne erau crispate. Mă dureau îngrozitor rinchii iar toată percepția mea era schimbată, de parcă eram sub apă. Viorel, după niciun minut, era mai bine, încă tremura și el dar reușea să înjure vârtos și să urle de durere și frustrare. Eu mai aveam doar un pic până să cad din picioare. - Să nu-mi leșini, soldat! Să nu-mi faci de-astea, că te trimit pachet la unitatea ta! mi-a zbierat direct în urechi comandantul sadic. Mi-am pus cu greu paltonul pe mine, mi-am recuperat căciula și arma. Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să mă asigur că poza Doinei, aflată în portofel, era teafără. Dar nu puteam face lucruri de asemenea finețe, adică să pot deschide portofelul și să caut ceva în el. Asta m-a frustrat și mai tare. Simțeam că îmi pot pierde mințile. Comandantul m-a văzut că turbam și mi-a ordonat: - Pune-ți imediat portofelul în căciulă și căciula pe cap, soldat! Amândoi, în pas alergător, spre dormitor, fuga-marș! Dormitorul era cam la vreo 3 minute de alergat lejer, dar eu nu puteam nici să mă mișc. Atunci, camaradul meu, care înainte cu un minut mă înjura și voia să mă omoare, a început să mă împingă, să-mi dea șuturi în fund ca să mă scoată din starea de șoc în care încă eram. M-am urnit și am început amândoi să alergăm ca două stafii umede și înghețate, bocind tremurat pe înfundate, plin de noroi pe față și pe haine. A trebuit să trecem printr-o mulțime de vreo 20 de gură-cască dintre civilii care urmăreau toată acțiunea noastră. Nimeni nu mai făcea glume. Toți încercau să ne consoleze, frecându-ne pe spate și înjurând cu poftă ofițerii și armata română. Dar nu puteam să îi bag în seamă. Abia așteptam să ajung la unitate, să-mi arunc hainele de pe mine și să fac dușul izbăvitor. Am alergat cât de mult am putut, dar splina mea nu m-a lăsat prea mult s-o fac. Așa că mai mult am mers, obidit, mucios, tremurând ca piftia și incapabil să mă gândesc la altceva decât la apă caldă. Viorel în schimb alerga ca un zeu. Am ajuns în dormitor după vreo 15 minute, însoțit de celălalt locotenent, trimis probabil să aibă grijă să nu mor pe drum. Eram atât de bocnă încât nu am reușit să mă dezbrac. Și, contrar obiceiului, am fost ajutat de locotenent: - Să nu spui nimănui că te-am ajutat, te rog! Din duș, Viorel se auzea cântând. Am intrat și eu lângă el. Apa caldă ce cădea din belșug pe mine mi-a oferit cele mai sublime momente de plăcere și ușurare de care am avut vreodată parte. Am avut senzația că am trecut la un vârf de ac de moarte.

ARMATA RSR - partea a VI -a Acasă Să ajungi acasă după trei luni și mai bine de muncă intensă și abrutizantă într-o infirmerie militară e ceva greu de descris. E ca și cum ești trimis în paradis după ce ai fost repartizat total aiurea de un sfânt miop, beat și neatent, în iad. Ca impactul să fie și mai mare, nu mi-am anunțat sosirea. Am dat doar un scurt telefon Doiniței, cea care a avut rolul de unică bucurie a sufletului meu. Scrisorile ei, citite de zeci de ori, poza ei în costum de balet, făcută în parcul Kisseleff cu câteva zile înainte să plec erau icoanele mele. I-am zis: - Iubito, vezi că am să pot să te sun mâine dimineață și pot să stau mult la telefon. Dar te rog să te duci la mama, nu pot suna decât o singură dată și aș vrea să vorbesc și cu ea. Am luat trenul de noapte. I-am dat nașului 25 de lei și m-a depus într-o cușetă de dormit. Era, cred, ora 20. Am pus capul pe pernă și am adormit lemn, înainte ca trenul să plece. M-a trezit omul de la CFR când eram deja pe la podul Basarab. Am străbătut toată țara fără simțire. Dormisem blană timp de 11 ore. Eram în exact aceeași poziție ca în momentul când m-am întins. Nu am visat absolut nimic. Pe pernă îmi cursese salivă. Din gară până acasă am plutit. Nimeni nu știa că vin. Pe la 7 și ceva, când am ajuns acasă, îmbrăcat falnic în veșminte ostășești și mirosind a formol, intrând pe scară, i-am auzit pe ai mei râzând la cafeluță. Tiptil ca un șoarece la furat, am urcat și am deschis ușa brusc, în cea mai dramatică intrare cu putință. Ai mei părinți au rămas șocați, în stop-cadru câteva secunde bune. Apoi ochii lor au început să se mărească. - Nu se poate… Tu ești, mamă? Doamne…, a zis mama cu mâna la gură. Apoi a dat în plâns și a sărit de gâtul meu și m-a strâns cât putea ea de tare (și putea foarte tare). Din când în când, mă împingea la câțiva centimetri de ea, să mă mai vadă la față. Apoi iar mă lua în brațe. Nimic mai de preț decât să-mi văd mama atât de fericită. Tata a așteptat vreo trei minute bune să-i vină rândul, apoi m-a luat și el, cam tot la fel. - De ce nu ai zis nimic, mă…. Puneam și noi de o petrecere, ceva! Doamne, ce bărbat te-ai făcut! Hai, stai la masă, bem o cafea și ne povestești tot! - Beau, povestesc, dar mai înainte de orice, vreau o baie! Și vreau să mă îmbrac în hainele mele. Pe loc, bietul tata s-a dus în pivniță să spargă lemne pentru boilerul de apă caldă. Mama, tot cu mâna la gură, se uita, mă măsura, se tot mira, zâmbea…. - Ce e, mamă? - Nu știu, ceva e schimbat la tine. Ești tras față, sau ce? Ești altfel… - În primul rând, am mustață! Ai observat? (îmi lăsasem mustața la sfatul medicului, să par mai dur, chipurile) - Iaaa, da măăă… Vai ce semeni cu tac-tu! Așa arăta și el când ne-am cunoscut, de aia am rămas așa, mută… Ești bucățică ruptă… Hai, dezbracă-te și vino la cafea. Până și se încălzește apa, vrem să știm tot. Am dat să plec în casă. Mama însă m-a luat de mână și m-a oprit. Apoi a început să mă mângâie pe față, atingând cu degetele toate contururile mele și urmărind cu o privire din cea mai dulce fiecare dintre mișcările ei. - Gigi….Ești absolut leit! Doamne, cum îmi bate inima…! Uite, și mustața asta…. Mi se umeziseră ochii să-i văd bucuria asta uriașă. Am luat-o eu în brațe, de data asta, și i-am simțit mai bine mirosul. Mama avea un miros numai al ei. În acea clipă m-am simțit în siguranță. Îmi venea să mă las dus de sentimente și să plâng din toată inima, să fac să iasă tot coșmarul ultimelor luni. M-am strâns în mine, însă. Oricum, mi se părea totul prea frumos. Prea normal. Am intrat în casă și pacea interioară reîncepea să mi se aștearnă. Casa, ambianța ei, lumina, mirosurile, camera mea neatinsă, lucrurile mele, hainele în care m-am îmbracăt m-au liniștit. Eram eu. În fine. Într-un trening comod, m-am pus la masă. Mama deja îmi făcuse cafea, îmi pusese câte ceva de mâncare și scosese un pachet de Kent. Între timp, tata a pornit focul și a venit și el la masă: - Hai, spune-ne tot. Cum e acolo? Le-am istorisit amănunțit tot. La fiecare poveste, la fiecare descriere, oamenii dragi din fața mea se cutremurau și scoteau tot felul de sunete de oroare. Amândoi îmi strângeau mâna sprijintă pe masă, într-o mișcare involutară de susținere. Eu peroram, golit de sentimente. - Păi mă, tu ai suferit mai mult ca într-un război! Ce nemernici! Ce imbecili!! În ce țară trăim? Cine dracu ia deciziile astea? Urma, ca mai mereu, un potop de înjurături cărnoase cu dedicația specială pentru Ceaușescu, văzut de tata ca Anticristul, Răul Absolut. Și cred că zicea bine. - Lasă tată, că sunt foarte aproape să te mut, mi-a zis el. Am făcut scandal uriaș la secția de recrutare, imbecilii ăia de te-au trimis la batalion disciplinar! Cred că l-au și mătrășit pe maiorul ăla! S-ar putea să vii la Ansamblul Ciocârlia, iar dacă nu reușesc acolo, sigur vei merge la aeroport la Otopeni. Acolo am pile mari de tot. Te pot ei solicita și e foarte ușor! Deci, stai calm. Se rezolvă! - Tată, mulțumesc! Dar mai stai. Nu te grăbi. În mod cu totul aiurea, uite, ceva mă atrage acolo, la infirmeria aia! Am senzația că sunt util, că fac ceva, că învâț ceva. În primul rând, că sunt puternic…! Nu puteam să cred că zisesem asta. În urmă cu două luni, mi-aș fi oferit o mână și un picior, doar să plec câteva zile de acolo. - Ești nebun, fiule? … Sau cal? (expresia lui preferată). - Haha, da, probabil…. În altă ordine de idei, am nevoie să aduc la unitate filme medicale de scurt metraj. - Asta e un fleac. Îți fac rost azi de o sută. E plină arhiva de la Sahia. - Bun, eu sunt în misiune, nu în permisie, așa că mă voi întoarce când le am pe toate. - Bine că mi-ai zis. O să le caut mult și o să le găsesc foaaarte greu. E marfă rară…, mi-a zis el, clipind des dintr-un ochi. Cafeaua era un deliciu…. Țigara Kent (deși mirosea un pic a săpun Fa, lângă care a fost ținut pachetul) era fabuloasă. Normalitatea se instaura, poveștile mele oribile lăsau locul altora, mai frumoase, mai umane… Viața mea își revenea din knock-down-ul suferit. Apoi un ciocănit în ușă. Mama deschide și în prag, Doina…. Inima mi-a urcat în urechi. Iubita mea s-a uitat neutru la mine și a zis, cu glas de înger: - Bună ziua! A pupat-o pe mama, apoi pe tata și a venit cu mâna întinsă la mine. Dar când ni s-au întâlnit privirile, Doina a rămas trăznită. Cred că nu a mai putut gândi câteva secunde de perplexitate. Eu zâmbeam, topit de dragoste. Ea se uita la mine cu cei mai mari, mai frumoși și mai uluiți ochi din lume. Apoi… va urma- (dacă nu cumva v-am plictisit....)