Ionel-cătălin Diaconu

Acum, în Bucureștiul care n-a ieșit la protestele anti-mască, unde majoritatea vor spitale, nu catedrale... Stau și mă întreb: Cum de au uitat de virus? Gata cu ești precaut sau ești prost? Cum poți fi solidar cu drama unor oameni dând din c** la un concert? Cum să te buluzești pe un stadion să dansezi zicând că-i ajuți pe cei ce și-au pierdut casa, familia, țara? Cum să dansezi când oameni nevinovați sunt aruncați în gropi comune ȘI SĂ TE MAI DECLARI OM? Cum spunea George Orwell în romanul 1984: RĂZBOIUL ESTE PACE LIBERTATEA ESTE SCLAVIE IGNORANȚA ESTE PUTERE. Bine ați venit în distopicul orwellian devenit prezent și real! Trăiască Fratele cel mare! Trăiască tele-ecranele Pro(s)TV! Somn bun națiune!

Unul dintre motivele pentru care iubesc acest popor este pentru capacitatea lui de a face din rahat bici, din coadă de mâță sită de mătase, de a face haz de necaz. După mine asta denotă a atitudine relaxată în fața vicisitudinilor vieții, izvorâtă din înțelegerea, conștientă sau nu, a faptului că suntem mai mult decât un boț de humă pe acest pământ... Nu m-am putut abține de la plagiat, Acest mesaj l-am prelu(cr)at:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

Întrebare retorică: Mai are cineva impresia că suntem spectatori (și figuranți fără voie) la cea mai mare piesă de teatru care s-a pus în scenă vreodată?

SIC COGITO Când termini o narațiune, alegi alta, care să fie cel puțin la fel de palpitantă, și te pui pe citit (dacă ești cititor) sau pe povestit, dacă ești... păpușar. După o dramă pe tema apocalipsei medicale, ce poate ține mai bine lumea cu ochii în oglinzile strâmbe ale televizoarelor decât o dramă de război cu destine sfâșiate? Vizionare plăcută! Între timp lumea se schimbă/resetează după voia naratorilor...

Spun unii că, în caz de nevoie, vor mobiliza tinerii între 20 și 35 de ani... Păi, acești frumoși tineri n-au ținut în mâini decât arme de jucărie sau în jocurile video, iar despre sacrificiul pentru patrie n-au prea învățat la școala românească, căci lecțiile patriotice au fost scoase din manuale. Sistematic, conștiința de neam ne-a fost și ne este ștearsă. Tare mă tem că din coadă de mâță nu poți să faci sită de mătase...