Ionel-cătălin Diaconu

SIC COGITO - Cine (mai) suntem? Cine suntem noi să ne uităm trecutul?! Cine suntem noi să trecem nepăsători peste durerea bunicilor noștri, peste această rană deschisă a neamului românesc?!! Să ne bată Dumnezeu dacă n-om fi în stare să reîntregim neamul românesc!!! 28 iunie 1940, cedarea Basarabiei Azi ar trebui să fie zi de doliu național! 83 de ani de trădare a ființei neamului, 83 de ani de părăsire a fraților noștri... Suntem români? Mai suntem Români? Cine (mai) suntem?

SIC COGITO - Cine (mai) suntem? Cine suntem noi să ne uităm trecutul?! Cine suntem noi să trecem nepăsători peste durerea bunicilor noștri, peste această rană deschisă a neamului românesc?!! Să ne bată Dumnezeu dacă n-om fi în stare să reîntregim neamul românesc!!! 28 iunie 1940, cedarea Basarabiei Azi ar trebui să fie zi de doliu național! 83 de ani de trădare a ființei neamului, 83 de ani de părăsire a fraților noștri... Suntem români? Mai suntem Români? Cine (mai) suntem?

Într-una din fabulele lui Esop, preluată în numeroase povestioare pentru copii, un BĂIAT, pus PĂSTOR la OI, s-a amuzat de câtva ori strigând că vine lupul. În fapt, el i-a mințit pe țărani, ÎNȚELEPȚII și HARNICII satului, care îl tocmiseră SĂ PĂZEASCĂ turma COMUNITĂȚII. Când lupul a venit cu adevărat, turma a fost pierdută, iar ce a pățit băiatul vă puteți imagina. Am prins cu urechea o știre de la PROsTV, cum că din 2020 și până în 2022 românii și-au pierdut încrederea în UE. Așa că m-am băgat să fac unele căutări ca să înțeleg câte ceva… Nu mai obișnuiesc de mult să iau ca atare informațiile, întrucât cred cu tărie în înțelepciunea populară, cernută în veacuri, decantată în proverbe, pilde și în sufletul românesc autentic și creștin. Am înțeles că, pentru a conduce o căruță cu boi sau cai, trebuie să știi și hăis și cea, trebuie să ai și hățuri sau bici care trag sau lovesc și în stânga, și în dreapta. De aceea, nu mă îndoiesc că cei care dețin puterea dețin și hățurile! Revenind la povestea lui Ionică, băiatul care a strigat că vine lupul, nu-mi e de mirare că după ce BĂIEȚII puși pe amuzament de la UE au strigat că vine lupul (bogăția, pandemia, libertatea, autostrada, războiul, și alte dezastre sau miracole…), iar în final li s-a dovedit minciuna, după ce turma (bruma de avere a ȚĂRANILOR ăștia dacici) s-a cam risipit, încrederea în COMUNITATEA EU-rupe-ană s-a dus! Nu mi-e de mirare că s-a dus! La cei tineri, e firesc să mai creadă în ce li se strigă / promite, că mulți sunt ca Ionică, puși pe amuzament, nu au înțelepciunea de a discerne toate consecințele faptelor lor… Dar, mai bine, vedeți EUroBARoMETRUL: https://www.europarl.europa.eu/at-your-service/files/be-heard/eurobarometer/2023/socio-demographic-trends-national-public-opinion-edition-9/ro-sociodemographic-trends-2023.pdf https://www.g4media.ro/sondaj-cum-s-a-prabusit-increderea-romanilor-in-ue-odata-cu-debutul-pandemiei-de-covid-doar-46-dintre-romani-cred-azi-ca-apartenenta-romaniei-la-uniunea-europeana-este-un-lucru-bun-fata-de-62-media.html

Ca să înțelegi ce a însemnat Unirea de la 1918, trebuie mai întâi să conștientizezi în adâncul tău jertfa neamului, să simți durerea copiilor rămași fără tată, jalea mamelor cărora le-au murit copiii în război, să verși lacrimile vărsate de toți cei ce au pierdut pe cineva drag. Să fii Român-pentru-o-zi, de 1 Decembrie, apoi să revii la vechile metehne, e o blasfemie! Să fluturi un steag la mașină apoi să arunci chiștocul pe geam, să ții mâna la inimă când trece armata țării, atâta câtă mai e, apoi să vinzi ce a mai rămas din industria românească? Blasfemii de oameni mai mici sau mai mari, sau de oameni simpli/ politicieni. Ca să înțelegem cât de importantă a fost Unirea și cât de necesară este din nou, trebuie să (re)devenim Români-în-fiecare-zi! ... PS: În vacanța din această toamnă am revăzut Soveja (foto), Mărăști și Casa lui Moș Ion Roată într-un periplu prin ținutul Vrâncioaiei.

Ca să înțelegi ce a însemnat Unirea de la 1918, trebuie mai întâi să conștientizezi în adâncul tău jertfa neamului, să simți durerea copiilor rămași fără tată, jalea mamelor cărora le-au murit copiii în război, să verși lacrimile vărsate de toți cei ce au pierdut pe cineva drag. Să fii Român-pentru-o-zi, de 1 Decembrie, apoi să revii la vechile metehne, e o blasfemie! Să fluturi un steag la mașină apoi să arunci chiștocul pe geam, să ții mâna la inimă când trece armata țării, atâta câtă mai e, apoi să vinzi ce a mai rămas din industria românească? Blasfemii de oameni mai mici sau mai mari, sau de oameni simpli/ politicieni. Ca să înțelegem cât de importantă a fost Unirea și cât de necesară este din nou, trebuie să (re)devenim Români-în-fiecare-zi! ... PS: În vacanța din această toamnă am revăzut Soveja (foto), Mărăști și Casa lui Moș Ion Roată într-un periplu prin ținutul Vrâncioaiei.

FI-VOR Învăța-vom iar că ne e sfântă glia Și că în noi avem fiori de lup! Cu Dumnezeu în inimi poporul e un stup Ce peste dușmani va coborî urgia Când România fi-va RO-mânia! Pe cei ce-n piei de oaie ne pradă sărăcia Și în realitate lupi se cred I-om pune unde oasele barbare șed, I-om face una cu țărâna, glia, Când lupii fi-vor Ro-mânia!... Apoi românii fi-vor iar albine... Și fi-vor sfinte sărbători cu bine! *** Versurile îmi aparțin și sunt scrise chiar acum. Foto: imagine de pe coperta 4 a volumului NEAMUL GETIC, de Florin Sava.

SIC COGITO Poate că noi, bărbații, conducem lumea. Ne place să credem asta! Ne batem cu pumnul în piept ca niște gorile, ne încordăm armele, ne dezlănțuim orgoliile și ne purtăm războaiele... Realitatea este însă că puterea cea mai mare n-o avem noi, ci mamele. Nimic n-ar mai exista pe lumea asta dacă n-ar fi ele, cu durerile lor, cu răbdarea lor, cu iubirea lor, cu credința lor în ziua de mâine și în Dumnezeu... Ce-am fi noi fără ele? Nici n-am fi! De aceea, se cuvine a le pune pe primul loc între cele pământești și a le mulțumi veșnic pentru dăruirea lor! Merg la bunica mea, la Păncești – Sascut, de câte ori pot. La cei aproape 90 de ani ai săi, bunica Sofica e o icoană vie a sufletului românesc: nu s-ar dezlipi nici măcar pentru o zi de casa ei, de pământul pe care îl mai muncește așa cum mai poate. E de o luciditate și o înțelepciune cum numai în proverbe găsești, care răzbate din vorba blândă, sfătoasă, condimentată cu ironii fine, semn al umorului care ne-a făcut pe noi, românii, să trecem peste clipele grele ale istoriei. Bunica, asemeni poporului acesta din care facem parte, deși bătrână și bolnavă, își trăiește cu demnitate vârsta, făcând ce știe mai bine: să rabde, să se roage și să muncească așteptând. Așteptând o veste sau o vizită de la copii, de la nepoți sau strănepoți. Iar când aceasta se întâmplă, toată dragostea ei de mamă se revarsă asupra lor, nemaiștiind ce să le dăruiască: o îmbrățișare puternică, un bănuț din pensia ei mică, niște ouă proaspete sau o poală de ardei din grădina ei... Bunica, această icoană vie a românismului! Dincolo de durerile bătrâneții, nu există durere mai mare pentru o mamă decât înstrăinarea copiilor! Suntem vinovați deseori de a ne fi depărtat prea mult de mamele noastre, așa cum suntem vinovați și de părăsirea țării la propriu sau, poate chiar mai rău, rămânând între hotare, dar trădându-i interesele... Dumnezeu să dea sănătate mamelor, căci ele sunt purtătoarele învățăturii care ne-ar putea salva ca oameni și ca neam!

SIC COGITO Ceea ce se întâmplă acum în lume mi se pare o luptă între doi balauri: unul roșu (comunismul) și unul fluido-curcubeic (neomarxismul), în esență două fiare ale aceluiași vrăjitor malefic. Spre amuzamentul întunecatului stăpân, fiarele se bat în flăcări la care ele sunt rezistente, fiind născute în cazanele iadului. Cei arși de nevinovați sunt oamenii simpli...

Că între români au apărut celule canceroase cu chip de om, paraziți ai neamului care fie au o misiune precisă, fie nu știu de unde vin și unde se duc, dar se cred atoatecunoscători, nu mai încape dubiu! Că aceștia, în nimicnicia sufletului lor, sapă la rădăcină stejarul acestei nații, că atacă vehement tot ce este românesc, valorile neamului, îmi este foarte clar și poate vedea oricine. Orb să fii și tot le vezi faptele, surd să fii și tot le auzi vorbele... În urmă cu puțin timp am fost la Cluj, pentru prima dată la hotel Belvedere, însoțind doi minunați copii băcăuani, pasionați de tenis. Ei au beneficiat de o întâlnire cu Horia Tecău și de alte surprize minunate grație unui proiect UNICEF. În acele zile, după ce am făcut o plimbare cu ei, în care am admirat un superb curcubeu, am poposit pentru o clipă lângă acest monument, neștiind prin ce prigoană va trece zilele acestea. Bunul Dumnezeu să apere neamul românesc și glia strămoșească, să trezească în noi tot ce-am avut mai sfânt, tot ce ne-a ținut locului, buni dar dârji și de neclintit când ne-a ajuns cuțitul la os. Lăsați-ne, lifte păgâne, martirii și eroii în pace! Nu ne mai atacați, dezrădăcinaților, credința și familiile! Pe aici au trecut multe imperii: și cel roman, și cel otoman, și cel austro-ungar... Noi am rămas! Toți au mușcat din tăiușul sicei, al sabiei noastre, am scris pe pielea lor cu vârful săgeților sau al baionetelor, oricâtă frunză și iarbă or fi avut armiile lor. Pentru că noi credem în viața de după moarte, în Bunul Dumnezeu, pentru că noi suntem și vom rămâne, când cancerul vostru va pieri, CEI MAI VITEJI ȘI MAI DREPȚI DINTRE TRACI! ---- Alin Lăzărescu pe Facebook: Iată cum argumenta adunatura de marxiști, numită Primaria Cluj-Napoca, demolarea Crucii Eroilor Neamului de pe dealul Cetățuia. Rar am citit ceva mai monstruos: „Prin amplasarea sa nepotrivită, cu o soluție estetică discutabilă și prin înălțimea ieșită din scară, reprezintă un element vizual strident. Erijarea monumentului s-a făcut prin modificarea semnificativă a bastionului sud-vestic și creând conflicte spațiale cu fortificația cetății dar și volumetria hotelului Belvedere. Deși ridicat în memoria celor întemnițați de administrația habsburgică în acest loc, monumentul este asociat cu o perioadă politică de scurtă durată cu puternic discurs naționalist. Se propune înlăturarea sau repoziționarea sa în afara amplasamentului, fiind un element parazitar, cu o simbolistică greu de actualizat.” Sursa: https://www.facebook.com/photo/?fbid=611947153723980&set=a.355356256049739

Două cărți pentru cei care vor să înțeleagă realitatea învățământului românesc. Un articol din ultimul număr al revistei ATENEU. Întregul număr al revistei este disponibil aici: http://ateneu.info/wp-content/uploads/at2022_7-8-net.pdf

Fotografie din galeria profilului.

SIC COGITO: Dacă poporul acesta se caracterizează prin ceva, e prin faptul că noi, ca NEAM, NE-AM ȚINUT de ȚINUT, de glie (n-am rezistat să nu fac aceste asocieri lingvistice!?). Am rămas aici. Am luptat pentru ce-i al nostru, rareori și peste hotare, deseori am plecat capul, deseori ne-au tăiat capii, dar am renăscut întotdeauna. N-am fost un neam războinic, de vânători (prădători), ci mai degrabă unul de agricultori (păstori mioritici). Mulți dintre noi au fost (și sunt) celule canceroase ale neamului, ca în Miorița: stăpâniți de invidie, de dorința de înavuțire, de patimă, de lipsa fricii de Dumnezeu, de instincte fratricide, criminale... O mare parte din fiecare din noi e așa: ne macină gândurile astea canceroase pe toți... Cine spune că nu e așa e un mincinos! Doar că ne-a înzestrat Dumnezeu cu de toate, așa că n-a trebuit să căutăm la alții (asta ca să nu credem că meritele bunătății fundamentale a neamului ne revin). Am valorificat talanții încercând să-i sporim și să aducem slavă Tatălui. Undeva, în adâncurile noastre mai e sămânța lui Dumnezeu! Nu e a noastră, nu e sădită de noi, dar noi o putem uda! Notă: În 1993, elev normalist (în clasa a XII-a la Școala Normală/Liceul Pedagogic), făceam acest desen pentru un fanzin al elevilor...

Acum, în Bucureștiul care n-a ieșit la protestele anti-mască, unde majoritatea vor spitale, nu catedrale... Stau și mă întreb: Cum de au uitat de virus? Gata cu ești precaut sau ești prost? Cum poți fi solidar cu drama unor oameni dând din c** la un concert? Cum să te buluzești pe un stadion să dansezi zicând că-i ajuți pe cei ce și-au pierdut casa, familia, țara? Cum să dansezi când oameni nevinovați sunt aruncați în gropi comune ȘI SĂ TE MAI DECLARI OM? Cum spunea George Orwell în romanul 1984: RĂZBOIUL ESTE PACE LIBERTATEA ESTE SCLAVIE IGNORANȚA ESTE PUTERE. Bine ați venit în distopicul orwellian devenit prezent și real! Trăiască Fratele cel mare! Trăiască tele-ecranele Pro(s)TV! Somn bun națiune!

Unul dintre motivele pentru care iubesc acest popor este pentru capacitatea lui de a face din rahat bici, din coadă de mâță sită de mătase, de a face haz de necaz. După mine asta denotă a atitudine relaxată în fața vicisitudinilor vieții, izvorâtă din înțelegerea, conștientă sau nu, a faptului că suntem mai mult decât un boț de humă pe acest pământ... Nu m-am putut abține de la plagiat, Acest mesaj l-am prelu(cr)at:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

MULȚI VĂD, PUȚINI CUNOSC, CINE VEDE ȘI NU ȘTIE ZICE C-AȘA TREBUIA SĂ FIE! Am ales drept titlu această vorbă populară întrucât azi-noapte am trăit, încă o dată, dezamăgirea alegerilor (voit) greșite la Eurovisionul românesc. Prima dată a fost când publicul o votase pe românca care cucerise inimile americanilor la America’s Got Talent, Laura Bretan, care, pe lângă voce, venea cu o piesă excelent scrisă, înălțătoare, „Dear Father”, interpretabilă în cheie religioasă ca un imn înălțat lui Dumnezeu. Publicul o votase, dar juriul a depunctat-o, trimițând mai departe la circul muzical-geo-politic numit Eurovision o piesă sumbră, îmbrăcată imagistic într-un spectacol al morților vii. Ester Peony, câștigătoarea de atunci, a dus mai departe mesajul piesei sale, repetat în refren: „Loving you is a hard price to pay” (Să te iubesc este un preț greu de plătit!). Și iată că istoria se repetă. Același mesaj este trimis de România mai departe prin câștigătorul (sau câștigătoarea?) de anul acesta, care, cu versurile piesei Llámame (Sună-mă!, în spaniolă), însoțită de ținutele și dansurile demonstrative, face apologia libertinajului sexual, propagandă LGBTQ fățișă. Cu siguranță, mulți dintre cei ce au votat nu au știut ce votează, lăsându-se ispitiți de ritmurile dansante ale piesei, de dezbrăcatele domnișoare sau de numărul simbolic 10, care venea cu o relaxare după două piese mai greu de digerat de publicul dornic de șou (sic!) și voie bună. O fi fost, desigur, și o mobilizare a comunității curcubeice, dar nu aici a stat decizia finală, ci la juriul românesc, care a dat 5/6 din punctaj… M-am nimerit la țară când am văzut, întâmplător, că e finala la TV. Am rămas, de curiozitate, pe TVR să văd ce piese sunt. Încă de la început mi-au atras atenția un titlu, „România mea”, care avea drept interprete un grup de 3 soliste extrem de cunoscute, și Dora Gaetanovici, pe care o remarcasem de la Vocea României. Ulterior aveam să aflu că „Ana”, piesa interpretată de aceasta, avea trimitere directă la balada meșterului Manole și la sacrificiul pentru creație, o parte importantă a spiritului românesc. Am dat repede o căutare pe Youtube și am ascultat, înainte de a fi cântată în finală, piesa interpretată de Cream (cunoscută solistă r&b și pop), Minodora (apreciată manelistă) și Diana Bucșa (cântăreață de petrecere, muzică populară, colinde…). Numele celor 3 cântărețe, dar și al compozitorului Costi Ioniță, ar fi fost, în opinia mea, un magnet pentru mulți români. Ascultând însă piesa, prima reacție a fost să spun că e slabă! Deși avea versuri bune, melodia nu avea vlagă, nu-ți dădea un sentiment de înălțare, așa cum o făcea piesa Laurei Bretan. Am ales să o votez din spirit patriotic. Azi am aflat despre ea că a fost și contestată, fiind prea asemănătoare cu alta mai veche de-a lui Costi Ioniță. Cu alte cuvinte un remake specific maneliștilor români. M-am bucurat să văd că românii votanți au văzut câștigătoare piesa Dorei Gaetanovici, un fel de baladă rock cu influențe etno. Le-am pus pe ambele în fluxul meu de postări, dacă vreți să le ascultați ușor… Păcat însă că juriul a trimis mai departe o piesă plată, de dans, a unui cântăreț fost dansator, fără evidente veleități de voce, dar cu evidente veleități sexuale, așa cum se poate vedea din capturile puse de mine aici. Între privirea înălțată spre cer a solistei Claudia Pavel (Cream) și dansul lasciv al lui Andrei Ursu (WRS), aș fi preferat-o pe prima, chiar dacă aveam să fim pe ultimul loc în finala de la Torino. Între mesajul din „România mea” „…În țara marilor iubiri E vremea unei noi uniri! Rostesc în șoaptă rugăciuni „Dă, Doamne, să fim mai buni! Îngenunchem în fața Ta Și drepți mereu, merеu vom sta!” și cel al ursului efeminat „all I need is your mystic touch” (Tot ce am nevoie este atingerea ta mistică) prefer varianta în care altruismul și dragostea de valori primează sexualizării ridicate la rang de deviză în viață. Imaginile grăiesc de la sine:

Întrebare retorică: Mai are cineva impresia că suntem spectatori (și figuranți fără voie) la cea mai mare piesă de teatru care s-a pus în scenă vreodată?

SIC COGITO Când termini o narațiune, alegi alta, care să fie cel puțin la fel de palpitantă, și te pui pe citit (dacă ești cititor) sau pe povestit, dacă ești... păpușar. După o dramă pe tema apocalipsei medicale, ce poate ține mai bine lumea cu ochii în oglinzile strâmbe ale televizoarelor decât o dramă de război cu destine sfâșiate? Vizionare plăcută! Între timp lumea se schimbă/resetează după voia naratorilor...

Spun unii că, în caz de nevoie, vor mobiliza tinerii între 20 și 35 de ani... Păi, acești frumoși tineri n-au ținut în mâini decât arme de jucărie sau în jocurile video, iar despre sacrificiul pentru patrie n-au prea învățat la școala românească, căci lecțiile patriotice au fost scoase din manuale. Sistematic, conștiința de neam ne-a fost și ne este ștearsă. Tare mă tem că din coadă de mâță nu poți să faci sită de mătase...

Fotografie din galeria profilului.