Alexandru Coţarcă

ROSHEN, marcă ucraineană Un miliardar, fost președinte ucrainean, face afaceri de zeci de milioane de euro în România. Compania Roshen One, parte din grupul internațional din sectorul ciocolatei Roshen, controlat de miliardarul Petro Poroșenko, a avut anul trecut o cifră de afaceri de 167,9 milioane de lei (circa 34 mil. euro), în creștere cu 36% față de anul precedent. De unde vine „brendul” Roshen ? Fabrica de cofetărie din Kremenchuk este una dintre cele mai vechi întreprinderi din Ucraina producătoare de dulciuri. Comentariu: Prin intermediari, compania ucraineană Roshen a achiziționat pe lucru de nimic ce mai rămăsese din fabricile românești de dulciuri, astfel, piața românească de dulciuri a fost invadată de marca Roshen. Eu personal observ cum produsele marca Roshen au „invadat” rafturile magazinelor din România, chiar și micii întreprinzători, „buticari” achiziționează din depozite produse ale acestei companii. În mod suspect produsele acestei companii sunt ceva mai accesibile ca preț și bine poziționate pe rafturi, lucru ce mă face să cred că are loc un sabotaj la celelalte mărci, dar mai ales la cele românești. Veți spune că e normal, doar suntem vecini cu Ucraina. Oare cât de buni vecini ne-au fost ucrainienii de-a lungul istoriei ? Iată cum suntem tratați în această perioadă, suntem bătaia lor de joc, toate acestea în numele unui plan malefic. PS: Oare și în acest domeniu e cu „Slava așezare de la margine ?” Text redactat: Alexandru Coțarcă Imagine sugestivă O producție Civic Slobozia Scurt articol, publicat: 04.07.2023

Ziua drapelului național al României Ziua Drapelului Național este ziua de 26 iunie, care a fost proclamată astfel prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne. Scurtă istorie a Zilei Drapelului Naţional În 1834, când Ţările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conştiinţa naţională cerea unitatea şi libertatea ţării, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica Vodă, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii" Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben şi roşu), cel atribuit armatei era compus din trei (roşu, galben şi albastru) şi un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc. O informaţie o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat şi stabilit în Muntenia în 1830, profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt. Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol naţional cu cel puţin un deceniu înainte de oficializarea sa. În timpul revoluţiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului naţional. Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: „Frăţia”: „Dreptate – Frăţie” şi dându-i denumire de „stindard al libertăţii”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“. În Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române. Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel naţional în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâşia roşie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene. Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă ţara noastră mai existând alte trei ţări europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia şi Belgia. Articol realizat cu prilejul zilei naționale a drapelului României Imagini sugestive O producție Civic Slobozia Publicare: 26.06.2023

Ziua drapelului național al României Ziua Drapelului Național este ziua de 26 iunie, care a fost proclamată astfel prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne. Scurtă istorie a Zilei Drapelului Naţional În 1834, când Ţările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conştiinţa naţională cerea unitatea şi libertatea ţării, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica Vodă, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii" Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben şi roşu), cel atribuit armatei era compus din trei (roşu, galben şi albastru) şi un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc. O informaţie o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat şi stabilit în Muntenia în 1830, profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt. Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol naţional cu cel puţin un deceniu înainte de oficializarea sa. În timpul revoluţiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului naţional. Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: „Frăţia”: „Dreptate – Frăţie” şi dându-i denumire de „stindard al libertăţii”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“. În Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române. Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel naţional în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâşia roşie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene. Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă ţara noastră mai existând alte trei ţări europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia şi Belgia. Articol realizat cu prilejul zilei naționale a drapelului României Imagini sugestive O producție Civic Slobozia Publicare: 26.06.2023

Ziua drapelului național al României Ziua Drapelului Național este ziua de 26 iunie, care a fost proclamată astfel prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne. Scurtă istorie a Zilei Drapelului Naţional În 1834, când Ţările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conştiinţa naţională cerea unitatea şi libertatea ţării, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica Vodă, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii" Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben şi roşu), cel atribuit armatei era compus din trei (roşu, galben şi albastru) şi un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc. O informaţie o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat şi stabilit în Muntenia în 1830, profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt. Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol naţional cu cel puţin un deceniu înainte de oficializarea sa. În timpul revoluţiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului naţional. Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: „Frăţia”: „Dreptate – Frăţie” şi dându-i denumire de „stindard al libertăţii”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“. În Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române. Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel naţional în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâşia roşie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene. Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă ţara noastră mai existând alte trei ţări europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia şi Belgia. Articol realizat cu prilejul zilei naționale a drapelului României Imagini sugestive O producție Civic Slobozia Publicare: 26.06.2023

Înflorit și cu fructe în același timp! Sincer vă spun, nu mă procep la pomicultură... însă, de curând observat acest aspect. Vineri, 23 iunie 2023 vedeam pentru prima oară un pom fructifer înflorit și cu fructe în același timp. Prima dată am zis că e o ciudățenie, dar imediat m-am gândit să împărtășesc cu voi această întâmplare, poate cienva mă va face să înțeleg fenomenul. Menționez că acest pom fructifer se află în Piața Revoluției, Nr. 1 din Mun. Slobozia, Jud. Ialomița. Aștept păreri și argumente cu privire la cele menționate. Vă mulțumesc că mă urmăriți și distribuiți materialele pe care le realizez. Text și foto: Alexandru Coțarcă O producție Civic Slobozia Publicare: 25.06.2023

Înflorit și cu fructe în același timp! Sincer vă spun, nu mă procep la pomicultură... însă, de curând observat acest aspect. Vineri, 23 iunie 2023 vedeam pentru prima oară un pom fructifer înflorit și cu fructe în același timp. Prima dată am zis că e o ciudățenie, dar imediat m-am gândit să împărtășesc cu voi această întâmplare, poate cienva mă va face să înțeleg fenomenul. Menționez că acest pom fructifer se află în Piața Revoluției, Nr. 1 din Mun. Slobozia, Jud. Ialomița. Aștept păreri și argumente cu privire la cele menționate. Vă mulțumesc că mă urmăriți și distribuiți materialele pe care le realizez. Text și foto: Alexandru Coțarcă O producție Civic Slobozia Publicare: 25.06.2023

15 iunie 1889 - o zi nemărginită În dimineața zilei de 15 iunie 1889, Mihai Eminescu, marele poet, prozator și jurnalist pleca dintre noi pentru totdeauna, lăsând în urma sa o uriașă zestre literară. Cu România în suflet și-n trăiri, a colindat „în lung și-n lat” minunata țară pentru a cunoaște tot ce înseamnă această așezare și neamul ce dăinuiește aici de mii de ani. Cu dorința de a cunoaște cât mai mult, întra în contact și dialoga cu oameni din toate clasele sociale. Aproape orice întâlnire devenea pentru Eminescu sursă de inspirație, fiind totodată nerăbdator să aștearnă pe hărtie impresiile și gândurile sale. Scrierile deosebite și încărcate de inspirație apăreau din mânuirea condeiului, așezănd cu grijă cuvintele pe colile ce stau și acum ca mărturia acelor vremuri. Mare parte din scrierile marelui român Eminescu au fost, sunt, și vor fi mereu ghid pentru neamul ales să se nască și să locuiască în „Grădina Maicii Domnului”. Probabil că nimeni nu a descris și nu a prezentat mai bine în scrierile sale, așa cum a făcut-o Eminescu, descriind România și neamul românesc. Se mai poate spune că mare parte din scriitorii ce l-au succedat pe Eminescu s-au inspirat din operele sale. Născut la data de 15 ianuarie 1850 conform actelor publice, totuși într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Locul nașterii, unde a și copilărit este satul Ipotești, județul Botoșani, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi). Romantismul lui Eminescu Este foarte cunoscută povestea de dragoste a lui Eminescu cu Veronica Micle, fapt ce se regăsește în multe din scrierile sale literare, prin poezii, proză și scrisori. În perioada 1869 - 1872 este student la Viena, urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Tot la Viena, în aceeași perioadă o cunoaște pe Veronica, femeia de care se și îndrăgostește când s-au reîntâlnit la Iași, cu toate că era căsătorită la acel moment. În 6 august 1879 înceta din viață Ștefan Micle, soțul Veronicăi, la ceva timp Eminescu cerând-o în căsătorie, făcând și planuri în acest sens, însă nerealizabile. Atât Eminescu, cât și apropiați ce au făcut notări la acea vreme, menționează și alte relații amoroase pe care le-ar fi avut. Amintim din poeziile dedicate unei femei pe care o plăcea sunt „Pe lângă plopii fără soț” și „O rămâi”. În perioada studiilor, în scrierile sale, Eminescu dedică din suflet rânduri doar cadrului didactic de limba și literatura română Aron Pumnul. Fiind marcat de moartea celui ce i-a fost cu adevărat dascăl și „părinte” îndrumător, Eminescu compune poezia intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”. O parte însemnată din viața sa Eminescu și-a petrecut-o la București, într-un oraș cosmopolit numit la acea vreme și „Micul Paris”. Obișnuia adesea să meargă la restaurantul „Casa Capșa”, situat ca și acum pe Calea Victoriei, Nr. 36, locul unde să întâlnea cu prietenii săi, printre aceștia s-au numărat nume grele ale culturii secolului al XIX-lea, cum ar fi: Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Vasile Alecsandri, Nicolae Densușianu și alții. Natura a fost cea mai mare sursă de inspirație în scrierile lui Eminescu, aspect vizibil în mai toate cărțile. Teiul, simbolul parfumului și relaxării, unul din locurile unde scrisul prindea viață. Aici putem aminti de renumitul Tei din parcul Copou, aflat în centrul orașului Iași, vechea capitală a Moldovei, teiul stă și azi mărturie, parcă fiind de strajă patriei. În cariera sa de jurnalist Eminescu se alătură publicației „Timpul” din Bucucrești în anul 1877, ziarul oficial al Partidului Conservator. Publicație cu care colaborează o perioadă ca redactor, contribuind la realizarea multor articole, mai ales pe teme economice și politice. Prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid. Implicarea lui Eminescu în jurnalism și politică i-au creat mari probleme, lideri politici ai acelor vremuri plănuind să-l oprească cumva, așa avea să apară sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Și totuși Eminescu nu a fost pe placul tuturor! Nu au fost puțini cei care i-au creat probleme lui Eminescu, cu această ocazie amintim câteva nume: Alexandru Grama, Alexandru Macedonski, Grigore Ventura și alții. Titu Maiorescu fost un om dualist în viața lui Eminescu, fiindu-i în același timp prieten dar și dușman. Problema Maiorescu nu se poate epuiza doar așa, ea trebuie tratată aplicat. De altfel se întâmplă frecvent ca scriitorii să se urască și chiar să se șicaneze între ei. O tristă și dificilă perioadă din viața lui Eminescu Pe neașteptate, în vara anului 1883 Eminescu este afectat de primele probleme de sănătate. La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, se interesează pentru remedierea problemelor apărute și este nevoit să solicite sprijin medical. După scurt timp, adică la 28 iunie, starea sa de sănătate se agravează și este internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. În luna octombrie a aceluiași an, cu sprijinul prietenilor, Eminescu este dus la un sanatoriu din Viena, unde se recuperează. Însă, în toamna anului 1884 problemele reapar și este internat la spitalul Sf. Spiridon, la scurt timp revenind în activitate. În vara lui 1886 din nou starea lui de sănătate se agravează, primind îngrijiri medicale la ospiciul de la Mănăstirea Neamț. Transferat de la un spital la altul și primind diverse tratamente, în dimineața zilei de 15 iunie 1889 Eminescu pierde lupta cu boala, plecând pentru totdeauna la numai 39 de ani. Cei ce au scris despre acest aspect negativ din viața lui Eminescu, au căutat să „despice firul în patru”, punând în evidență detalii, astfel lezându-i imaginea. Eminescu a fost, este, și va fi pentru totdeauna Luceafărul literaturii române și lumina neamului românesc. Autor articol: Alexandru Coțarcă, Civic Slobozia