Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Români uniți sub tricolor la Mărășești În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național. Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute. Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine. Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc. Scurtă prezentare Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel. În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor. Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu. Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc. Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”. Români uniți sub tricolor Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”. Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc. Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români. Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română. Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu Text redactat, articol publicat: 27.06.2022

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Ziua drapelului național al României Ziua Drapelului Național este ziua de 26 iunie, care a fost proclamată astfel prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998. Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne. Scurtă istorie a Zilei Drapelului Naţional În 1834, când Ţările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conştiinţa naţională cerea unitatea şi libertatea ţării, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica Vodă, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii" Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben şi roşu), cel atribuit armatei era compus din trei (roşu, galben şi albastru) şi un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc. O informaţie o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat şi stabilit în Muntenia în 1830, profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt. Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol naţional cu cel puţin un deceniu înainte de oficializarea sa. În timpul revoluţiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului naţional. Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: „Frăţia”: „Dreptate – Frăţie” şi dându-i denumire de „stindard al libertăţii”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“. În Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române. Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel naţional în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâşia roşie sa fie dispusă pe partea superioară. După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene. Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă ţara noastră mai existând alte trei ţări europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia şi Belgia. Articol publicat cu prilejul zilei naționale a drapelului României, 26 iunie

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Alexandru Coţarcă

Fotografie · 3 ani în urmă

Academia Română, emblema intelectualității românești Scurt istoric: Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava. Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele universităţi din România. Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură. Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862). Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi unui glosar al limbii române. Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 - Societatea Literară Română - care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română. Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă. A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc. Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică). În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradiţională, de Academia Română. Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituţiilor de cultură ale ţării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerinţe s-au făcut simţite din plin. Astfel, au fost excluşi din Academie 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist. Epurări s-au făcut şi în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei. Totodată, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării. Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989. În pofida tuturor acestor vicisitudini, activitatea Academiei Române a continuat în întreaga perioadă totalitară. Progrese s-au înregistrat în fiecare domeniu de cercetare, ele fiind obţinute nu numai cu devotament şi aplicaţie, dar şi cu îndrăzneală şi deseori cu numeroase riscuri. Astfel, cercetătorii au căutat să păstreze contactele cu cuceririle ştiinţifice pe plan mondial, prin participări la reuniuni internaţionale, prin corespondenţă şi schimb de publicaţii, prin legături directe cu specialişti străini, prin organizarea, în ţară, a unor reuniuni ştiinţifice internaţionale, în toate domeniile ştiinţei, unele de mare răsunet (congresele mondiale de sociologie rurală, Congresul internaţional de istorie, Congresul de cibernetică, Conferinţa internaţională de matematică, Congresul Institutului Internaţional de Finanţe Publice ş.a.). În anul 1990, odată cu reîntoarcerea în subordinea Academiei Române a institutelor sale de cercetare, supremul for de ştiinţă şi de cultură al ţării a revenit la menirea ei iniţială. Sursa: website-ul Academiei Române Material de arhivă Caracter de prezentare și informare Articol preluat și publicat: 23.06.2022