Drepturile omului în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
În perioadele stărilor de Urgență și de Alertă, ambele fiind necontituționale, autoritățile statului Român au suspendat abuziv toate drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar știm oare ce drepturi și libertăți aveam până acum ?
Iată prezentarea acestora în 9 pagini.
Document scanat și transformat în imagini
Articol redactat: 02.06.2020
Drepturile omului în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
În perioadele stărilor de Urgență și de Alertă, ambele fiind necontituționale, autoritățile statului Român au suspendat abuziv toate drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar știm oare ce drepturi și libertăți aveam până acum ?
Iată prezentarea acestora în 9 pagini.
Document scanat și transformat în imagini
Articol redactat: 02.06.2020
Drepturile omului în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
În perioadele stărilor de Urgență și de Alertă, ambele fiind necontituționale, autoritățile statului Român au suspendat abuziv toate drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar știm oare ce drepturi și libertăți aveam până acum ?
Iată prezentarea acestora în 9 pagini.
Document scanat și transformat în imagini
Articol redactat: 02.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Lecție de Patriotism și Naționalism Românesc!
Acad. Ioan-Aurel Pop - Preşedintele Academiei Române a susținut, la data de 19 iunie 2020, o prelegere în localitatea Tăuți (comuna Florești - jud. Cluj), în cadrul căreia a făcut o amplă referire la patriotism și naționalism, și la rolul educației patriotice în familie și școală, pentru păstrarea iubirii de neam și a valorilor Românești:
[Nu am să înțeleg niciodată de ce „Patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și chiar de dispreț și de ce „patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind „naționaliști”.
Veți spune că și pe vremea lui Caragiale era așa, numai că atunci, gluma era glumă, iar țara era țară.
Generația lui Caragiale - incluzându-l aici pe dramaturgul însuși - a construit România Întregită.
Îmi vin în minte mereu, de câte ori aud astfel de remarci fără noimă, cuvintele lui Ion Creangă, din „Amintiri”: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”.
Nu numai că le-am citit și recitit mereu, dar le-am auzit și rostite de Mihail Sadoveanu, cu vocea sa inconfundabilă, păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române.
De curând, mi-a fost dat să aud - pe fondul crizei provocate de un act violent și tragic, de rasism, din Statele Unite - că nici Creangă și nici Sadoveanu, neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt actuali și că ar trebui ocoliți.
Bine că, deocamdată, nu-i condamnăm post mortem!
Creangă vorbește despre bucuria copilăriei petrecute în familie și cu familia: „Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa. Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta după râsul meu...”.
Universul familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile educației se puneau în aceste universuri.
În familie, se învățau primele noțiuni despre viață, credința și cuviința, dar, mai presus de toate, cum să deosebești binele de rău, cum să ocolești răul, ca să faci binele.
Natural, copiii nu reușeau de la început să facă asta, dar atâta repetau până când reușeau.
În familie învățau limba, obârșia moșilor, cutuma, tradiția, rânduiala locului și multe altele.
Veți spune că lucrurile s-au schimbat mult azi, în era digitalizării, că familia și satul nu mai au aceeași coeziune, dar ce bine este pentru suflet să știm cum a fost odată!
Poate descoperim în acea atmosferă - care le poate părea unora idilică - anumite constante, potrivite să fie activate astăzi.
Școala adâncea această educație începută în familie, prin inocularea în mințile tinere a cunoștințelor sistematice despre țară și despre lume.
Între aceste cunoștințe, un loc important era rezervat datelor despre România și despre poporul român.
Școala, mai ales prin disciplinele numite identitare - limba și literatura română, istoria, latina, geografia, religia etc. - construia și înnobila conștiințe.
Și ce oameni au ieșit din aceste școli, din moment ce au onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul acestui popor de la Dunăre, de la Carpați, de la Crișuri și de la Nistru!
Ceva s-a rupt între timp din coarda sensibilă a națiunii române, iar pierderea aceasta s-a produs, în parte măcar, prin pervertirea educației.
Rușinea pe care o resimt mulți intelectuali subțiri și rafinați, când vine vorba de România, de identitatea românească, de unitatea noastră politică, de ideea conservării valorilor naționale, de Eminescu și de Creangă (unul ajuns „cadavru în debara”, iar celălalt prea „țărănos, regional și arhaic”), de „calofilul” Coșbuc și de „naționalistul” Goga etc., ne plasează ca entitate etnică, ca națiune și ca țară într-un loc obscur, demn de compătimire și de dispreț.
De altminteri, străinii veniți în ospeție pe la noi ne confirmă mereu răul pe care ni-l facem singuri noi, românii.
Răul acesta nu poate fi egalat de denigrările niciunui străin, de nicio altă cârtire, de niciun denunț făcut de inamicii externi pe la înaltele curți europene și euro-atlantice (cum li se zice acum).
Nu este vorba aici de critica criticii! Că ne criticăm singuri este foarte bine, numai că ne criticăm fără să punem nimic în locul relelor (reale ori imaginare) constatate și o facem cu o patimă demnă de o cauză mai bună.
Ne autoflagelăm cu sete, cu înverșunare și cu ură față de țara aceasta, față de poporul acesta, față de tot și de toate de pe la noi.
Se conturează astfel o hidoasă auto-lehamite generală față de lumea noastră românească.
Ceea ce este mai trist este că nu a fost așa mereu! Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se înjoseau în limbaj colorat (la asta suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie.
Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau și Ţara și Națiunea.
Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică - care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective - ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi.
De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), ierarhii celor două biserici românești din Ardeal și liderii laici de ambele confesiuni - deși nu se iubeau deloc, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte - au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior.
Diferendele erau normale, dar până la țară și la națiune.
Azi ne prezentăm, din păcate, lumii, drept epigoni jalnici, antagonici, gata de bârfe mărunte și de delațiuni, de minciuni și de teribilisme, de contrafaceri și de șmecherii.
Mai mult, ne mândrim cu răul făcut semenilor, ca indivizi și colectivități, ne exhibăm - sub masca dreptății și sub pretextul onestității - veninul, scoatem mereu la lumină urdori și întunecimi, combatem orice inițiativă de bine, tocăm mărunt până și ultimele instituții în care dezorientații români mai au o brumă de încredere.
„Iarna vrajbei noastre” se prelungește - prin ingeniozitate românească - sine die, încât nu mai vedem nicio salvare.
În această atmosferă încărcată de nemernicie, vin să vorbesc eu, cel din urmă menit, despre nevoia educației chibzuite, din nou.
Dar nu cred că se poate altminteri, fiindcă prea multe auzim și vedem despre hăul țării, ca să nu ne pese.
Aflăm în fiecare zi lucruri năucitoare, de genul: trecutul ne este maculat și mincinos redat; provinciile istorice ne despart și nu ne unesc; diferențele regionale dintre români sunt și genetice (bazate pe A.D.N.!); prezentul este catastrofic; tinerii nu pot studia și nu se pot realiza decât afară; a te pune în serviciul acestei țări este o crimă; în România, doar hoții prosperă; imnul național este prost; ziua națională este nepotrivită; limba română este bună numai pentru înjurături; viitorul devine pe zi ce trece tot mai sumbru etc.
În acest cadru, a îndemna la luciditate și la schimbări în bine apare, pentru unii falși profeți, drept dovadă de ramolisment și de sechele comuniste.
Din toate acestea, spectatorii atenți, subiecții, adică românii de rând, nu pot înțelege decât un singur lucru: că vine apocalipsa și nu avem altceva mai bun de făcut decât să lăsăm totul baltă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară” (ca-n „Oltul”, de Octavian Goga).
Cu alte cuvinte, lumea noastră românească este iremediabil rea, atât de rea încât - vorba unei femei simple, de la țară, evocate de un mare actor - „mă mir că dimineața se mai face ziuă”!
Poate nu suntem demni decât de veșnicul întuneric care va să ne lovească nu peste mult.
Cu toate acestea, dacă mai există educație (educație vie și nu făcută prin aparate) pe lumea aceasta, popoarele și patriile trebuie să fie cunoscute și prețuite.
Aceasta înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate.
Ce poate să însemne concret aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează.
De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național?
Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică.
Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea.
Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială.
Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”.
Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă.
Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc.
Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația?
A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte.
Din această pricină, noțiunea de naționalism, care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ.
Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții.
Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună.
Asta până de curând, când valorile unor națiuni - valori intrate în cotidian și considerate eterne - au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.
Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național - considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei - a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc.
Eu nu laud neapărat aceste „reînvieri”, pentru că ele, dacă nu există vigilența instituțiilor democrației, pot deveni primejdioase.
Dar sunt dator să constat că națiunile nu sunt (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de Dumnezeu, de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate.
Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului.
Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.
În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii - universal și național -, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale.
Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează.
Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului - destul de distonant în acest moment - al Europei și al lumii.
Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală.
Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe.
Fals! Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta.
Dacă este așa - și așa este - oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru lume?
Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât cele bune.
Disciplinele școlare clasice sunt valabile, pentru că sunt verificate de experiența istorică.
Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente.
De când este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate.
Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale.
Fără ele nu se poate face școală, adică pregătire pentru viață.
Dar haideți să nu renunțăm la umanioare și să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.!
Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre.
Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale.
Iar istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut.
Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași.
De ce s-o acoperim de ignoranță?
Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm.
Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală serioasă?
Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.
Să-i prețuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că ei sunt profesorii de mâine.
O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori!
E drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți trebuie să fie, măcar pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni.
Elevul este o mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite.
Cel mai ușor lucru pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef, fiindcă dirijează un grup) este ispita de a fi ironic, orgolios, rău, vindicativ.
Evident, la școală, neștiința ori alte abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate, seninătate și blândețe.
Elevul este maturul in nuce și de el trebuie să avem grijă.
Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru întreaga viață a celui aflat în formare în momentul agresiunii verbale.
Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții elevilor, deoarece ei le-au dat naștere elevilor noștri, ei sunt foști elevi și ei veghează ca răsadul să devină ființă matură în întreagă.
Să avem grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale (cine le-ar da?) și nici averi materiale.
Unde ați văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu niște bani puși deoparte pentru bătrânețe?
Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulțumesc cu un „Bună ziua!”, cu binețea firească.
Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba magică „Mi-ați fost profesoară!” ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic.
Își oprește un nod în gât și merge mai departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie înnobilat ca de o aură cerească.
Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la școli de mare tradiție pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții.
Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult.
Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe.
Corifeii generației Marii Uniri aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte centre din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor.
Ei ne-au învățat - cum ar fi spus Vasile Pârvan - „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori - dincolo de cunoștințe - dar transmite mai ales încredere și speranță.
Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea.
Iar cei care, acum un secol, au făcut România Întregită au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă speranță și mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut.
Secretul reușitei lor a fost munca, în acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini natura, sine magno labore, dat).
Ar fi bine să le urmăm pilda întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim, nu să dărâmăm.
Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna.
Înaintea plăcerii și a confortului trebuie puse munca și stăruința, iar înaintea egoismului trebuie să stea dăruirea pentru aproapele nostru.
Numai că, din această dăruire generală, nu ne putem exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem români, nu vom fi nimic decât frunze în bătaia vântului.
Părinții și dascălii trebuie să-i învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană, dar unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși de valori, fără de care nu avem cum să înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici omenirea în ansamblul ei.
Orice pădure trăiește prin arborii ei, așa cum lumea globală există prin concertul națiunilor sale.
Să facem ca „muzica” acestui concert să aibă acorduri divine, capabile să exprime „Oda bucuriei”!]
Notă: Conferința a avut loc în prezența I.P.S. Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, în aer liber, cu respectarea regulilor de distanțare fizică.
Articol preluat și publicat: 05.07.2020
Din profețiile lui Bertrand Russel
Vă prezint un set de idei scrise de un "bolnav" al planetei, care culmea a fost laureat al Premiului Nobel, în "Împăratul științei și societate", 1953
Ideile "lui" expuse într-o carte, azi au devenit cruda realitate.
Gândiți, că nu doare, cât încă se mai poate.
Capturi de imagini din carți
Articol publicat: 09.10.2020
Din profețiile lui Bertrand Russel
Vă prezint un set de idei scrise de un "bolnav" al planetei, care culmea a fost laureat al Premiului Nobel, în "Împăratul științei și societate", 1953
Ideile "lui" expuse într-o carte, azi au devenit cruda realitate.
Gândiți, că nu doare, cât încă se mai poate.
Capturi de imagini din carți
Articol publicat: 09.10.2020
Autorități în instanță
De 31 de ani, poporul Roman este batjocorit de autoritatile statului instalate cu forta prin asa zisele "alegeri libere" sub sloganul "capitalismului.
Dupa revolutie Romania a fost devalizata si distrusa:
- distrugerea industriei, vanzarea de resurse, externalizarea de bunuri, depopularea prin diverse metode, otravirea prin diverse metode, ETC;
- Degradarea nivelului de trai al populatiei prin scaderea remuneratiilor in urma muncii, desfiintarea multor locuri de munca prin inchiderea de intreprinderi, fabrici, uzine si ateliere,
fapt ce a determinat plecarea multor cetateni in strainatate pentru a muncii, avand in mare parte calitatea de sclavi, cu toate ca aparent se observa multumire din partea lor;
- Degradarea in mod voit si constant a Educatiei, Sanatatii, Economiei, Justitiei, Apararii si ordinii publice, Culturii, Istoriei, identitatii si suveranitatii nationale.
In baza problemelor create de "liderii lumii" la nivel global, autoritatile statului Roman au ingradit prin decrete, ordonante si legi neconstitutionale drepturile si libertatile cetatenilor blocand in totalitate tara.
In ultimul timp au aparut masuri dictatoriale, fapt ce genereaza tensiuni in societate si multe alte probleme.
Cel mai mare fenomen este moartea suspecta a multor cetateni sub diverse forme, cum ar fi: otravirea prin diverse metode, inaccesibilitate la actul medical si medicamente, Malpraxis, evenimente create, ETC.
Anchetele trebuie realizate in baza suportului legislativ, exemple:
- Art. 394 Trădarea - Codul Penal;
- Art. 438 Genocidul - Codul Penal;
- Art. 439 Infracțiuni contra umanității - Cdul Penal;
- Art. 295 Acte de terorism - Codul Penal;
- Art. 189 Omorul calificat - Codul Penal;
- Art. 185 Autopsia medico-legală - Codul de Procedură Penală;
- Art. 229 Furtul calificat - Codul Penal;
- Art. 296 Purtarea abuzivă - Codul Penal;
- Art. 297 Abuzul în serviciu - Codul Penal;
- Art. 298 Neglijența în serviciu - Codul Penal; ETC
Specialistii in domeniu juridic ar putea utiliza intreg Codul Penal, faptele infractorilor incadrandu-se la mai toate Articolele.
In acest sens este necesara realizarea unu Tribunal Superior reprezentant al Societatii Civile pentru actionarea in judecata a functionarilor statului, ce se fac vinovati de cele mentionate mai sus si nu numai.
Va Urma...
Imagine sugestiva
Articol redactat si publicat: 15.10.2020
BREAKING NEWS: "Butonul de panică la mâna Fiurărului"
Acest articol atinge un subiect sensibil și complex în același timp, nu mai este secret, de aceea a apărut și în spațiul public faptul că în căteva țări din Europa printre care și România sunt antrenați și pregătiți lucrători ai "Poliției Europene".
D-nu general în rezervă Emil Străinu a menționat în spațiul public din presă faptul că pe teritoriul României, în baze militare speciale și cu logistică de generație nouă sunt antrenați soldații noii structuri Europene.
Cun nu iese fum fără foc, nenumărate voci au menționat faptul că mare parte din acești polițiști europeni sunt barbați selectați din refugiații primiți cu "brațele deschise".
Vă amintiți când madame Merkel solicita tuturor țărilor membre UE să primească cotă de refugiați, despre acest subiect am mai vorbit și în alte articole cu referiri asemănătoare.
În această PANdemie guvernul României a impus măsuri aberante prin forțele de pază și ordine publică care sunt: Jandarmeria, Poliția națională și cea locală.
Știm bine, unii cetățeni au simțit pe "pielea lor" abuzurile comise de angajați M.A.I. plătiți din banii noștri, angajați care ar fi trebuit să ne apere drepturile și interesele.
Pentru că o mână de oameni au inițiat demersuri juridice împotriva abuzatorilor, lucrători din M.A.I., polițiști au făcut deja pas înapoi.
În schimb lucrătorii din Jandarmerie continuă să comită abuzuri și să împiedice românii dintr-o anumită categorie să-și desfășoare activitățile cotidiene.
În acest caz, coordonatorul acestei acțiuni PLANdemice a menționat și solicitat înființarea unui departament special de intervenții format din 90.000 de lucrători chiar și aduși din extern.
Actuali "lideri" din aparatul de stat, echipa închegată recent reprezintă "Gestapoul" românesc.
"Fiurărul" suprem este gata să apese "butonul de panică", moment în care își vor face apariția "Volgile negre" și "Gorilele în pardesie".
Cu temele făcute și bine înarmați, m3rc3narii vor aresta, extrage din orice loc, chiar și din locunțe cu forța români pe care îi vor duce în centre special amenajate.
Despre centre/lagăre de tip FEMA am vorbit în două articole, oferind în acest sens exemplu din Australia, unde oameni sunt arestați și aruncați în aceste lagăre.
PS: Patrioți aflați în pozițiile cheie vor împiedica șcelerații să-și pună în aplicare planurile diabolice.
Trebuie împiedicat cu orice preț "Fiurărul" să apese "butonul de panică".
Apăsarea "butonului de panică" care ar genera dezastu de proposrții este similar declanșării unui război.
Imagine sugestivă
Articol redactat și publicat: 03.12.2021
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Petre Țuțea
Definiția egalității exprimată în câteva cuvinte
Egalitatea e cel mai mare dușman al libertății... principiul egalitîții, pe care-l vehiculează democrații din lume, funcționează în mod real numai în religie, fiindcă numai religia creștină consideră oamenii egali în fața lui Dumnezeu...
În celebra Déclaration des Droits de l Homme et du Citoyen a revoluției franceze, prima propoziție e o ediție absolută sau, în cel mai bun caz, un sofism: oamenii sunt egali de la natură... asta e ca și cum Kant ar fi egal cu Iliescu... oamenii sunt inegali de la natură...
Sunt inegali inșiși membrii unei familii, în care unul poate fi genial, altul mediocru și altul imbecil... substanța ereditară e un mister...
Petre Țuțea
Text preluat
Foto: Petre Țuțea
Articol publicat: 04.12.2021
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Marian Motocu - foto 3
-> GRATIS <-
Plătim ca să avem gratuități,
Și vindem pe degeaba la străini,
Ne bucurăm de cușca aurită,
Suntem stăpânii sclavilor ce azi ne sunt stăpâni.
Mâncam mâncarea celor din străinătate,
Plătind-o azi cu bani munciți din greu,
Dar dăm degeaba rodul muncii noastre,
Căci țara e condusă de evrei.
Deși cu toții știm povestea,
Și știm cu toții că suntem furați,
Alegem azi să închidem ochii,
Și continuăm să îi votăm pe criminali.
Dar nu ne mai trezim odată?
Spunea un mare Om… român,
Căci a venit iar timpul astăzi,
Cu sânge viitorul să-l plătim.
Autor: Marian Motocu (Un Oltean Încăpățânat)
Foto: Marian Motocu
PS: În numele românilor adevărați îți mulțumesc pentru tot ceea ce faci frate drag patriot și naționalist.
Preluare și publicare: 12.12.2021
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Codurile armelor pentru război
Codurile armelor pentru război - "in dă securitate"
-> Pe placul unora, dușman altora;
Știu și mai ales sunt conștient că nu sunt pe placul tuturor, nici nu aș putea fi dacă iau în calcul cât de diferiți suntem.
Din istoria creștină se știe că nici Iisus Hristos nu a fost pe placul tutruror, drept urmare știm cu toții ce s-a întâmplat.
Și iată cum de peste 2000 de ani omenirea trăiește într-un mare haos și relativitate.
Nu sunt excepție, nici nu aș putea, nu sunt pe placul tuturor atunci când vorbesc, scriu și acționez.
-> Ce, cum, și de ce;
Cu acest articol lansez un serial intitulat "Codurile armelor", pregătiri pentru războiul ce "bate la ușă".
Puțini au citit, și mai puțini au înțeles ideea articolului intitulat "Dosar din naștere", a cărei publicare s-a făcut pe 22.03.2021
"Uraaa, securitatea a murit, trăiască securitatea".
Dânsa, securitatea a fost desființată în 30 decembrie 1989 prin decret nr. 33, articol unic, semnat de președintele CFSN Ion Iliescu.
În realitate securitatea a fost pitită sub "mantaua armatei", puterea nou instalată având și ea nevoie de "liniște".
La ceva timp "ea" reapare cu "straie noi", sub un nume franțuzesc cu aer de occident, structură menită să apere demnitarii statului și să reprime orice formă de manifestație.
Rapid MAI s-a apucat să facă investiții în această structură de forță oferindu-le lucrătorilor terenuri, clădiri, logistică, cursuri de specializare și perfecționare.
-> "Nas-în-nas cu securitatea";
Un individ din "garnizoana" locală mă tot hărțuiește de un an în timpul serviciului cât și în timpul liber.
Când este în uniformă se dă zmeu, comite fără priceapă fapte grave, abuz în serviciu, se poartă abuziv și hărțuiește.
Să-și facă motiv să se apropie de mine superiorii lui i-au oferit pretextul "masca de protecție".
Individul s-a străduit să mă sancționeze pentru nepurtarea "măștii de protecție", scopul fiind să mă provoace, gândind că mă voi revolta încât să intervină în forță.
Ce a omis să-i spună superiorii, este faptul că sunt calm, mă documentez pe legi și pot acționa.
-> Justiția legată la ochi și mâini;
Balanța e stricată atunci când ar deranja securitatea și alte interese, domnița legată la ochi este acum legată și la mâini.
Parcă eram cu toți egali în fața legii! Acum totul s-a schimbat.
Și totuși mai sunt magistrați conștiincioși, pe care îi voi căuta, cu siguranță problemele ce le am se vor rezolva.
Va urma...
Imagine sugestivă
Articol redactat și publicat: 18.12.2021
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Nesupunerea Civică - Carte
Despre datoria de a nu te supune
(H.D. Thoreau, Resistance to Civil Government)
Ideea contractului social în care oamenii s-ar angaja de bunăvoie pentru a stabili o societate în care să se simtă apărați de vicisitudinile stării de natură este o pură ficțiune, în măsura în care nici unul din cetățenii existenți astăzi oriunde pe glob nu și-a dat un consimțământ explicit, odată cu intrarea în această lume – sau măcar odată cu vârsta majoratului, față de sistemul constituțional, față de ansamblul legilor pe care va fi ținut să le respecte, sau față de politicile pe care guvernul le pune în practică.
Nu există, de fapt, o „intrare” în contractul social, pentru că omul este aruncat în lume, el se naște direct parte a acestui contract fără să fi consimțit vreodată la el, ca individ.
Cu toate acestea, întreaga filosofie constituțională a statelor democratice se bazează pe ideea de contract social și pe acel „consimțământ de a fi guvernați”.
Acest consimțământ se consideră a fi implicit, atâta timp cât cetățenii acceptă să se supună legilor; ei au posibilitatea legală de a schimba guvernanții prin vot și de a aproba modificările constituționale prin referendum.
Democrațiile contemporane se confruntă însă cu o vidare de sens a acestor gesturi electorale.
În condițiile în care impactul votului este din ce în ce mai mic asupra unei clase politice oligarhice, iar posibilitatea reală a cetățenilor de a schimba ceva prin vot pare din ce în ce mai iluzorie, nivelurile de absenteism ating cotele istorice maxime.
Constatăm o „oboseală” (fatigue) generală a modelului democrațiilor occidentale, care par să-și fi atins limitele posibilităților lor de a menține consensul social fondator.
Există o prăpastie între elitele politice și mase; pe de o parte, elitele politice răspund din ce în ce mai puțin la cerințele cetățenilor și sunt din ce în ce mai greu de înlocuit, din lipsă de alternative (în context românesc, sloganul Pieței Universității PDL, USL, aceeași mizerie este revelator).
Pe de altă parte, gradul de contestare al modurilor de guvernare este în creștere peste tot în lume, contestarea tinzând să capete aspecte violente și anti-sistem: spre deosebire de grevele și mișcările tradiționale care contestau anumite politici sau anumite forțe politice aflate la putere, contestarea din zilele noastre este mai degrabă îndreptată împotriva sistemului politic ca atare.
În contrapartidă, elitele politice care administrază Statul recurg la mijloace din ce în ce mai violente pentru a limita și a reprima aceste mișcări, mijloace care se află adesea la limita legalității.
Dar legile, făcute tot de aceste elite politice, evoluează odată cu atmosfera timpului: din ce în ce mai mult, ele permit supravegherea cetățenilor astfel încât orice tentativă de contestare organizată să fie înăbușită încă din fașă.
Din ce în ce mai mult, Statele își tratează cetățenii ca pe niște supuși sau, și mai rău, ca pe niște simple obiecte ale guvernării, și nu ca pe părțile constituente ale unui contract social de la care, totuși, se revendică (în acest sens, este simptomatică terminologia discursului public în care se vorbește de „populație” și nu de „cetățeni”).
Așadar, presupunem că un cetățean X se află în următoarea situație (prea puțin ipotetică, să recunoaștem): votul său nu are nici un impact asupra politicilor guvernamentale; mecanismele de asociere la luarea deciziei sunt din ce în ce mai îndoielnice (acest lucru este în primul rând valabil pentru România); nu și-a exprimat consimțământul de a fi guvernat, dar dacă declară retragerea acestui consimțământ, organele Statului vor considera, în cel mai bun caz, că subminează ordinea de drept.
Care sunt mijloacele care-i rămân cetățeanului prin care să poată să-și afirme caracterul politic (în sensul în care el este membru al corpului politic constitutiv al Statului, și în opoziție cu un caracter pur obiectual)?
Asocierea pentru crearea de contra-puteri, nesupunerea civică, și revoluția.
Nu vom trata aici fenomenul asociativ, dificultățile coagulării sale și impactul pe care îl poate avea asupra sistemului politic; nu vom trata nici revoluția, fenomen politic radical și oarecum desuet, dar în orice caz îndelung dezbătut în teoria politică.
Ne vom opri asupra conceptului de nesupunere civică, foarte puțin cunoscut la noi până în timpuri recente, și mai puțin teoretizat decât alte forme de reconstituire a politicului de către cei fără de putere.
Ce este nesupunerea civică? În linii mari, ea constă în actul de a încălca o lege în vigoare în virtutea unei convingeri morale personale (dar presupusă a avea un caracter universal) și pentru a atrage atenția opiniei publice și a guvernului asupra caracterului imoral al anumitor legi sau politici guvernamentale. Diferitele definiții care au fost schițate în literatura de specialitate converg în a spune că nesupunerea civică are următoarele caracteristici:
- implică încălcarea deliberată a legii.
Cazurile în care anumite gesturi de protest nu sunt însoțite de încălcarea niciunei legi nu pot fi clasificate, din punct de vedere tehnic, ca nesupunere civică.
- implică acceptarea – și chiar solicitarea – sancțiunii penale. Un act de nesupunere civică este un act public și asumat; autorul său nu caută să ascundă faptul că a încălcat o lege, și de aceea el nu este un infractor.
Dimpotrivă, el caută să atragă atenția asupra injusteții unei legi sau politici, deci interesul său este ca fapta sa să fie cât mai cunoscută de opinia publică și de guvernanți.
- este nonviolentă, pentru că este „civică”, adică se înscrie în limitele conviețuirii civile în societate, respectând principiul fundamental de a nu încălca libertatea celorlalți și de a nu le dăuna în niciun fel.
- nu este fapta unui individ izolat, ci se manifestă printre membrii unui grup; ea este mai degrabă un mijloc de acțiune folosit de minorități organizate.
Hannah Arendt susține că nu poate exista nesupunere civică izolată, ca faptă a unui singur individ, pentru că demersul are în mod necesar o latură socială – este vorba de o acțiune întreprinsă ca rezultat al unor convingeri care circulă în rândul unui grup care, fiind minoritar, nu are la dispoziție alte mijloace de a-și face cunoscută opoziția față de anumite legi sau politici guvernamentale.
- nu trebuie confundată sau asimilată nici cu delincvența de drept comun, nici cu acțiunea revoluționară.
Din punct de vedere juridic, nu se face nici o diferență între un act de nesupunere civică și o faptă penală ce poate fi încadrată ca delict de drept comun: în ambele cazuri este vorba de încălcarea legii.
Din punct de vedere moral însă, cele două sunt fundamental diferite: cel care comite un act de nesupunere civică nu o face în propriul său interes, ci pentru o cauză mai înaltă care, în viziunea sa, poate fi echivalată cu interesul întregii umanități.
În plus, distincția între încălcarea legii în public și cea clandestină este foarte importantă.
În ceea ce privește acțiunea revoluționară, diferența principală este aceea că nesupunerea civică nu este o formă de contestare a sistemului ca întreg și a principiilor sale de bază, ca în cazul luptei revoluționare.
Nesupunerea civică încearcă să atragă atenția asupra unor „scăpări” ale sistemului, pe care îl consideră în cele din urmă legitim, iar consecințele penale ale nesupunerii sunt și ele acceptate.
- O altă distincție necesară este cea între nesupunerea civică și obiecția de conștiință.
Cineva care refuză serviciul militar obligatoriu aduce o obiecție de conștiință, dar nu comite un act de nesupunere civică.
Acesta din urmă trebuie să fie public și să vizeze, ca finalitate, modificarea unei legi sau a unei politici în folosul unui grup mai mare de oameni.
Dacă avem în vedere fundamentele sale filosofice, conceptul de „nesupunere civică” este profund liberal, înscriindu-se în tradiția filosofică iluministă.
La baza lui stă subiectul politic modern, individul autonom în a cărui conștiință rezidă fundamentul moralei universale și care are capacitatea înnăscută de a discerne între bine și rău.
Această conștiință suverană, și nu puterea politică, este instanța supremă căreia trebuie să i se supună individul.
Loialitatea datorată Statului sau națiunii este pusă pe locul doi față de loialitatea datorată umanității în întregul său: cel care comite un act de nesupunere civică o face în vitrutea unui bine superior celui promis de guvernarea vremelnică.
Iar loialitatea față de umanitate se judecă doar în forul propriei conștiințe.
Epoca de glorie a practicii nesupunerii civice este deceniul al șaptelea american, o perioadă în care înfloresc atât actele de nesupunere, cât și dezbaterile academice din jurul conceptului.
Această proliferare este legată de contextul legilor rasiale din Sud, precum și de opoziția față de războiul din Vietnam, aflat în plină desfășurare.
Hannah Arendt crede că nesupunerea civică este o expresie a tradiției asociative americane, și că, prin urmare, ea este puțin compatibilă cu alte tipuri de tradiție politică.
Însă, deși născută în Statele Unite ale Americii, practica nesupunerii civice și-a câștigat adepți și în alte spații culturale.
Vom expune mai jos cele mai celebre exemple de nesupunere civică.
Henry David Thoreau (1817-1862), inventatorul conceptului, este un original al timpurilor sale. La 28 de ani a luat decizia să petreacă o vreme izolat de lume, retrăgându-se pe o proprietate dintr-o pădure, pe malul lacului Walden din Massachusetts, unde a trăit timp de doi ani într-o casă din lemn construită de el însuși.
În această perioadă, a fost căutat de fisc, cerându-i-se să-și plătească taxele restante de mai mulți ani.
Ca urmare a refuzului său, a trebuit să petreacă o noapte la închisoare; a doua zi dimineață, mătușa lui a plătit restanța către Stat (după câte se pare, împotriva voinței lui Thoreau), și acesta a fost eliberat.
Ne interesează aici mai cu seamă motivul pentru care Thoreau a refuzat să plătească taxele: este vorba de opoziția sa față de sclavie și de războiul dus de Statele Unite împotriva Mexicului, pe care le consideră imorale.
Ca urmare a acestei experiențe, care pare să-l fi marcat decisiv, Thoreau publică în 1849 eseul Resistance to Civil Government, or Civil Disobedience, în care justifică teoretic refuzul individului de a se supune legilor unei guvernări pe care o consideră, conform propriei sale conștiințe, imorală.
Martin Luther King este un alt caz celebru citat îndeobște pentru a exemplifica nesupunerea civică.
În semn de protest împotriva segregării rasiale din Statele Unite, care impunea spații separate pentru albi și negri în restaurante, autobuze, instituții publice etc., Martin Luther King organizează în 1955-56 un boicot al autobuzelor, determinându-i pe susținătorii abolirii segregației să refuze să mai meargă cu mijloacele de transport în comun.
Acest lucru punea o problemă serioasă companiei de transport, în condițiile în care cca 75% din clienții săi erau persoane de culoare.
Trebuie menționat că acest boicot nu a fost gândit ca încălcare a vreunei legi, ci a fost doar o modalitate de a protesta ocolind legea.
Cu toate acestea, Luther King a fost condamnat ulterior în justiție pe baza unei legi anti-boicot.
Boicotul a luat sfârșit, însă, doar după ce Cureta Supremă a afirmat neconstituționalitatea legilor rasiale aflate în vigoare în mai multe state din Sud.
Ultimul exemplu la care ne vom referi este la fel de cunoscut ca și celelalte două: Mahatma Ghandi.
El practică această formă de protest de-a lungul mai multor decenii, sub diferite forme.
În anii 20, îi organizează pe țăranii care protestează împotriva impozitelor agricole prea mari.
În 1930, organizează un marș de 400 de km împotriva taxei naționale pe sare.
Dar cea mai cunoscută acțiune a sa este mișcarea Quit India, împotriva dominației coloniale britanice, începută în 1942 printr-un celebru discurs al lui Ghandi.
Mișcarea cheamă la nesupunere civică non-violentă pe toți cei care consideră imorală stăpânirea britanică și obligația supușilor din colonii de a contribui la efortul de război.
Reacția britanică la această mișcare este foarte dură: în jur de 60 000 de oameni, participanți la mișcare, sunt pedepsiți cu închisoarea.
Problemele legate de practica nesupunerii civice sunt destul de numeroase, dar ne vom opri asupa câtorva care prezintă mai multă relevanță.
Prima dintre ele, care pare o aporie imposibil de depășit, este cea a justificării legale – sau teoretice, în general, a acestei forme de protest.
Cum trebuie să trateze justiția un act de nesupunere civică în cazul în care acesta este perfect justificat din punct de vedere moral, dar contravine legilor în vigoare?
O a doua întrebare relevantă pentru discuția noastră ar fi: în ce măsură nesupunerea civică este un instrument eficient de influență asupra politicilor guvernamentale și în ce măsură este un mijloc de subminare a ordinii de drept?
În sfârșit, având în vedere condițiile istorice din spațiul românesc, coordonatele culturale, o tradiție politică oarecum diferită de cea americană, ce șanse există ca nesupunerea civică să devină o practică politică asumată în societatea românească?
Este acest lucru de dorit?
Un aspect interesant al practicii nesupunerii civice este acela că ea a fost folosită în mod strategic de asociații civice americane pentru a testa constituționalitatea, la nivel federal, a unor legi ale Statelor din federație.
Acest lucru a fost posibil datorită dualității sistemului juridic american.
Teoretic, această strategie este posibilă și în România, în măsura în care există cel puțin două Curți superioare curților naționale, și anume Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Este posibil pentru anumite organizații civice din România să practice nesupunerea civică tocmai în scopul strategic de a aduce în fața justiției naționale cazuri care, în cazul unei soluții nefavorabile, să fie înaintate către aceste curți superioare, unde ar putea avea mai multe șanse.
O altă utilizare posibilă a nesupunerii civice poate avea drept scop aducerea în prim-planul dezbaterii publice anumite legi sau politici considerate nedrepte.
Atunci când instituțiile statului nu mai funcționează, ca în imaginea pe care am încercat să o zugrăvim în prima parte a expunerii noastre, soluțiile la criza politică nu pot veni decât din societate.
Prin practica nesupunerii civice este posibilă o campanie de aducere în conștiința publică a unor teme pe care publicul amenințat de dispariția politicului și mult prea preocupat de îngrijorările vieții de zi cu zi le poate da uitării.
Este vorba, în cele din urmă, de asumarea calității de cetățean, de asumarea responsabilității de a participa la deciziile politice, și de afirmarea unei conștiințe morale aflată deasupra simplei dorințe de prezervare biologică.
Text preluat
Imagine sugestivă
Articol publicat: 29.12.2021
Folosim cookie-uri strict necesare pentru autentificare si securitate. Cookie-urile pentru preferinte,
analitice sau marketing rulează doar dacă alegi să le accepți. Poți schimba oricând alegerea.
Politica de cookie-uri
Strict necesareNecesare pentru autentificare, securitate, sesiune, preferinte cerute explicit si salvarea consimtamantului.
PreferintePăstrează opțiuni de afișare și personalizare care nu sunt esențiale pentru funcționarea de bază.
AnaliticeNe ajuta sa intelegem agregat cum este folosit site-ul si ce trebuie imbunatatit.
MarketingPermite măsurarea campaniilor și conținut personalizat de promovare, dacă va fi activat.