Drepturile omului în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
În perioadele stărilor de Urgență și de Alertă, ambele fiind necontituționale, autoritățile statului Român au suspendat abuziv toate drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar știm oare ce drepturi și libertăți aveam până acum ?
Iată prezentarea acestora în 9 pagini.
Document scanat și transformat în imagini
Articol redactat: 02.06.2020
Drepturile omului în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
În perioadele stărilor de Urgență și de Alertă, ambele fiind necontituționale, autoritățile statului Român au suspendat abuziv toate drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar știm oare ce drepturi și libertăți aveam până acum ?
Iată prezentarea acestora în 9 pagini.
Document scanat și transformat în imagini
Articol redactat: 02.06.2020
Drepturile omului în CONSTITUȚIA ROMÂNIEI
În perioadele stărilor de Urgență și de Alertă, ambele fiind necontituționale, autoritățile statului Român au suspendat abuziv toate drepturile și libertățile cetățenilor.
Dar știm oare ce drepturi și libertăți aveam până acum ?
Iată prezentarea acestora în 9 pagini.
Document scanat și transformat în imagini
Articol redactat: 02.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Declarația Universală a Drepturilor Omului
Să ne cunoaștem drepturile și libertățile fundamentale.
Ne naștem liberi, dar pe parcursul vieții trebuie să luptăm continu pentru libertate.
Libertatea nu este un drept, libertatea este o datorie.
Prezentare în format IMG, în 5 pagini.
Articol redactat și publicat: 11.06.2020
Lecție de Patriotism și Naționalism Românesc!
Acad. Ioan-Aurel Pop - Preşedintele Academiei Române a susținut, la data de 19 iunie 2020, o prelegere în localitatea Tăuți (comuna Florești - jud. Cluj), în cadrul căreia a făcut o amplă referire la patriotism și naționalism, și la rolul educației patriotice în familie și școală, pentru păstrarea iubirii de neam și a valorilor Românești:
[Nu am să înțeleg niciodată de ce „Patria” a ajuns să fie un subiect de persiflare și chiar de dispreț și de ce „patrioții” sunt repudiați astăzi, în anumite medii, ca fiind „naționaliști”.
Veți spune că și pe vremea lui Caragiale era așa, numai că atunci, gluma era glumă, iar țara era țară.
Generația lui Caragiale - incluzându-l aici pe dramaturgul însuși - a construit România Întregită.
Îmi vin în minte mereu, de câte ori aud astfel de remarci fără noimă, cuvintele lui Ion Creangă, din „Amintiri”: „Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul nașterii mele, la casa părintească din Humulești, la stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâțele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă țineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieții, de-a mijoarca, și la alte jocuri și jucării pline de hazul și farmecul copilăresc, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie!”.
Nu numai că le-am citit și recitit mereu, dar le-am auzit și rostite de Mihail Sadoveanu, cu vocea sa inconfundabilă, păstrată în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române.
De curând, mi-a fost dat să aud - pe fondul crizei provocate de un act violent și tragic, de rasism, din Statele Unite - că nici Creangă și nici Sadoveanu, neaplicând principiile „corectitudinii politice”, nu mai sunt actuali și că ar trebui ocoliți.
Bine că, deocamdată, nu-i condamnăm post mortem!
Creangă vorbește despre bucuria copilăriei petrecute în familie și cu familia: „Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții, și frații și surorile îmi erau sănătoși, și casa ne era îndestulată, și copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi, și toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa. Și mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta după râsul meu...”.
Universul familiei era dublat de universul satului, patria cea mică, iar temeiurile educației se puneau în aceste universuri.
În familie, se învățau primele noțiuni despre viață, credința și cuviința, dar, mai presus de toate, cum să deosebești binele de rău, cum să ocolești răul, ca să faci binele.
Natural, copiii nu reușeau de la început să facă asta, dar atâta repetau până când reușeau.
În familie învățau limba, obârșia moșilor, cutuma, tradiția, rânduiala locului și multe altele.
Veți spune că lucrurile s-au schimbat mult azi, în era digitalizării, că familia și satul nu mai au aceeași coeziune, dar ce bine este pentru suflet să știm cum a fost odată!
Poate descoperim în acea atmosferă - care le poate părea unora idilică - anumite constante, potrivite să fie activate astăzi.
Școala adâncea această educație începută în familie, prin inocularea în mințile tinere a cunoștințelor sistematice despre țară și despre lume.
Între aceste cunoștințe, un loc important era rezervat datelor despre România și despre poporul român.
Școala, mai ales prin disciplinele numite identitare - limba și literatura română, istoria, latina, geografia, religia etc. - construia și înnobila conștiințe.
Și ce oameni au ieșit din aceste școli, din moment ce au onorat catedre universitare de pe toate meridianele lumii, ducând cu ei mesajul acestui popor de la Dunăre, de la Carpați, de la Crișuri și de la Nistru!
Ceva s-a rupt între timp din coarda sensibilă a națiunii române, iar pierderea aceasta s-a produs, în parte măcar, prin pervertirea educației.
Rușinea pe care o resimt mulți intelectuali subțiri și rafinați, când vine vorba de România, de identitatea românească, de unitatea noastră politică, de ideea conservării valorilor naționale, de Eminescu și de Creangă (unul ajuns „cadavru în debara”, iar celălalt prea „țărănos, regional și arhaic”), de „calofilul” Coșbuc și de „naționalistul” Goga etc., ne plasează ca entitate etnică, ca națiune și ca țară într-un loc obscur, demn de compătimire și de dispreț.
De altminteri, străinii veniți în ospeție pe la noi ne confirmă mereu răul pe care ni-l facem singuri noi, românii.
Răul acesta nu poate fi egalat de denigrările niciunui străin, de nicio altă cârtire, de niciun denunț făcut de inamicii externi pe la înaltele curți europene și euro-atlantice (cum li se zice acum).
Nu este vorba aici de critica criticii! Că ne criticăm singuri este foarte bine, numai că ne criticăm fără să punem nimic în locul relelor (reale ori imaginare) constatate și o facem cu o patimă demnă de o cauză mai bună.
Ne autoflagelăm cu sete, cu înverșunare și cu ură față de țara aceasta, față de poporul acesta, față de tot și de toate de pe la noi.
Se conturează astfel o hidoasă auto-lehamite generală față de lumea noastră românească.
Ceea ce este mai trist este că nu a fost așa mereu! Nici pe vremea când s-a făcut această țară, liderii nu se purtau cu mănuși, ci se veștejeau reciproc, se pârau, se înjoseau în limbaj colorat (la asta suntem campioni și astăzi!). Dar, dincolo de orice orientare politică și chiar grad de cultură, au pus împreună umărul pentru țară, aproape la unison, ca într-o simfonie.
Exista parcă atunci un cuvânt de ordine subînțeles: „să nu hulim cele sfinte”, iar între acestea se aflau și Ţara și Națiunea.
Nu dau decât un exemplu și nu unul din lumea laică - care se inflamează mult mai acut și se repede ușor la invective - ci din viața noastră bisericească, greu încercată și ea astăzi.
De la 1744 (când Ioan Inochentie Micu Klein a convocat la Blaj un Sinod General (un fel de congres național românesc, dincolo de orice diferență confesională), trecând prin actul fundamental al națiunii numit Supplex Libellus Valachorum (1791-1792) și semnat de Gherasim Adamovici (ortodox) și Ioan Bob (greco-catolic), prin Revoluția de la 1848-1849 (Marea Adunare Națională de la Blaj, prezidată de episcopii Andrei Șaguna, ortodox și Ioan Lemeni, greco-catolic), prin Mișcarea Memorandistă (1881-1894) și ajungând la 1918 (greco-catolicul Iuliu Hossu, viitor cardinal și ortodoxul Miron Cristea, viitor patriarh), ierarhii celor două biserici românești din Ardeal și liderii laici de ambele confesiuni - deși nu se iubeau deloc, ba, dimpotrivă, aveau dese momente încordate și chiar conflicte - au fost împreună, uniți în asumarea rolurilor de lideri ai națiunii, nelăsând să răzbată nicio fisură în exterior.
Diferendele erau normale, dar până la țară și la națiune.
Azi ne prezentăm, din păcate, lumii, drept epigoni jalnici, antagonici, gata de bârfe mărunte și de delațiuni, de minciuni și de teribilisme, de contrafaceri și de șmecherii.
Mai mult, ne mândrim cu răul făcut semenilor, ca indivizi și colectivități, ne exhibăm - sub masca dreptății și sub pretextul onestității - veninul, scoatem mereu la lumină urdori și întunecimi, combatem orice inițiativă de bine, tocăm mărunt până și ultimele instituții în care dezorientații români mai au o brumă de încredere.
„Iarna vrajbei noastre” se prelungește - prin ingeniozitate românească - sine die, încât nu mai vedem nicio salvare.
În această atmosferă încărcată de nemernicie, vin să vorbesc eu, cel din urmă menit, despre nevoia educației chibzuite, din nou.
Dar nu cred că se poate altminteri, fiindcă prea multe auzim și vedem despre hăul țării, ca să nu ne pese.
Aflăm în fiecare zi lucruri năucitoare, de genul: trecutul ne este maculat și mincinos redat; provinciile istorice ne despart și nu ne unesc; diferențele regionale dintre români sunt și genetice (bazate pe A.D.N.!); prezentul este catastrofic; tinerii nu pot studia și nu se pot realiza decât afară; a te pune în serviciul acestei țări este o crimă; în România, doar hoții prosperă; imnul național este prost; ziua națională este nepotrivită; limba română este bună numai pentru înjurături; viitorul devine pe zi ce trece tot mai sumbru etc.
În acest cadru, a îndemna la luciditate și la schimbări în bine apare, pentru unii falși profeți, drept dovadă de ramolisment și de sechele comuniste.
Din toate acestea, spectatorii atenți, subiecții, adică românii de rând, nu pot înțelege decât un singur lucru: că vine apocalipsa și nu avem altceva mai bun de făcut decât să lăsăm totul baltă, să ne luăm lumea în cap, „să ne mutăm în altă țară” (ca-n „Oltul”, de Octavian Goga).
Cu alte cuvinte, lumea noastră românească este iremediabil rea, atât de rea încât - vorba unei femei simple, de la țară, evocate de un mare actor - „mă mir că dimineața se mai face ziuă”!
Poate nu suntem demni decât de veșnicul întuneric care va să ne lovească nu peste mult.
Cu toate acestea, dacă mai există educație (educație vie și nu făcută prin aparate) pe lumea aceasta, popoarele și patriile trebuie să fie cunoscute și prețuite.
Aceasta înseamnă că „treaba” patrioților este încă de mare actualitate.
Ce poate să însemne concret aceasta? Înseamnă că, în școală, cunoștințele generale nu se pot opune spiritului național și că cele două principii de completează și se armonizează.
De unde vine atunci marea adversitate și chiar ură a unora față de națiune și față de spiritul național?
Cred că vine, dincolo de anumite interese apărate deloc dezinteresat, din cel puțin două confuzii, pe care mulți le promovează din ignoranță și inconsistență logică.
Prima confuzie se leagă de considerarea națiunilor drept cauze ale conflictelor sângeroase care au brăzdat omenirea.
Or, cauzele acestor războaie sunt interesele unor elite restrânse care au ajuns să domine scena mondială.
Nu națiunile au declanșat războaiele, ci ele au fost folosite drept pretexte și apoi drept „carne de tun”.
Și chiar dacă anumite națiuni ar fi fost convinse că războiul este absolut necesar și ar fi agreat declanșarea acestuia, națiunea, ca entitate, nu este blamabilă.
Războaie s-au purtat pe lumea asta și în numele dragostei, al familiei, al credinței religioase, al libertății, al democrației etc.
Oare se cuvine ca, pentru asta, să blamăm dragostea, familia, credința, libertatea sau democrația?
A doua confuzie se referă la suprapunerea voită dintre naționalism (ca sentiment de dragoste față de propria națiune) și xenofobie (ideologie axată pe ura față de străini), pe de o parte și la congruența dintre naționalism și șovinism (ideologie care cultivă ura și dușmănia între popoare și națiuni, precum și ideea superiorității unei națiuni în raport cu altele), pe de altă parte.
Din această pricină, noțiunea de naționalism, care era foarte onorabilă până în prima parte a secolului al XX-lea, a ajuns să aibă azi sens negativ.
Un naționalist nu mai este (pentru unii) un iubitor de națiune și de națiuni, ci un egoist mânat de ură față de alții.
Cum naționalismul a devenit ciumat, nici națiunile nu au avut, în ochii multor formatori de opinie, o soartă mai bună.
Asta până de curând, când valorile unor națiuni - valori intrate în cotidian și considerate eterne - au fost periclitate, atacate, diminuate și chiar distruse.
Azi, globalismul artificial și gândit ca armă împotriva națiunilor este pus tot mai serios la îndoială, iar spiritul național - considerat de către mulți învechit sau relicvă a istoriei - a reînviat în locuri unde părea inexistent, adică în Occident, în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia sau, mai aproape de noi, în Polonia, Ungaria, Cehia etc.
Eu nu laud neapărat aceste „reînvieri”, pentru că ele, dacă nu există vigilența instituțiilor democrației, pot deveni primejdioase.
Dar sunt dator să constat că națiunile nu sunt (ca și popoarele care le stau la bază) realități temporare, create prin decizia omului sau a unor instituții omenești, ci sunt comunități organice, create de Dumnezeu, de istorie, de cutumă, de acumulări îndelungate.
Dar nici ideea globală nu este străină spiritului omenesc, pentru că oamenii au visat mereu să frângă barierele și granițele, să comunice liber și continuu, să se simtă egali și cetățeni ai universului.
Cea mai mare eroare este contrapunerea celor două principii, național și universal. Ele nu pot exista unul fără altul.
În consecință, suntem obligați să reținem un lucru tulburător: școala cea bună unește și armonizează cele două principii - universal și național -, ferindu-le de exagerări, de confuzii și de contradicții artificiale.
Școala cea bună și autentică este a universului și a națiunii (națiunilor) în mijlocul căreia funcționează.
Apărarea spiritului românesc în școlile românești este o garanție a înțelegerii, acceptării și prețuirii tuturor celorlalte națiuni în cadrul concertului - destul de distonant în acest moment - al Europei și al lumii.
Servind națiunea română și limba română, liceul are privilegiul de la sluji și alte națiuni, grupuri etnice mai mari ori mai mici, limbi și dialecte, de circulație mai largă ori mai restrânsă, într-o armonie universală și într-o comuniune globală.
Sunt oameni care se feresc să recunoască rolul fundamental al educației și care cred că prin matematică, fizică și chimie, biologie, muzică și astronomie nu se face educație, ci că se transmit doar cunoștințe.
Fals! Orice profesor, prin orice disciplină școlară, face educație, chiar dacă nu știe sau nu vrea asta.
Dacă este așa - și așa este - oare nu ar fi mai bine să fim conștienți de acest lucru și să facem educație bună, responsabilă, utilă pentru țară și pentru lume?
Din păcate, mesajele proaste se receptează mai repede și mai ușor decât cele bune.
Disciplinele școlare clasice sunt valabile, pentru că sunt verificate de experiența istorică.
Nu este nevoie de discipline noi, din cel puțin câteva motive: vechile materii școlare acoperă cam toată paleta cunoașterii; introducerea de noi discipline presupune eliminarea unora dintre cele vechi sau trecerea, mai peste tot, la câte o oră pe săptămână, ceea ce ar fi catastrofal; noile cunoștințe sau domenii necesare (educația igienică, economică, bancară, de nutriție sănătoasă, ecologia, protecția mediului, politețea etc.) nu au cum să devină materii școlare și nu este nevoie de acest lucru; este de ajuns să fie conținuturi în materiile existente.
De când este lumea, educatorii i-au învățat pe elevi cum să se poarte în viață, cum să circule, cum să vorbească, cum să se primenească, cum să respecte natura și pe aproapele lor, ce să mănânce și cum să mănânce etc., fără ca pentru aceasta elevii să aibă nevoie de note, de teze și de alte discipline decât cele consacrate.
Disciplinele de științe exacte, naturale și tehnice rămân esențiale.
Fără ele nu se poate face școală, adică pregătire pentru viață.
Dar haideți să nu renunțăm la umanioare și să nu acuzăm științele sociale de toate relele de pe lume, să nu reducem orele de română, de istorie, de latină, de geografie, de filosofie etc.!
Pe lângă alternativa și pe lângă exercițiul minții pe care ni le oferă, disciplinele acestea ne ajută să nu devenim pietre peste pietre.
Limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român, este o construcție pe care numai noi, oamenii, o putem distruge, nu timpul, nu vântul, nu intemperiile și nici catastrofele naturale.
Iar istoria este viața noastră, fiindcă în viața noastră se cuprinde tot prezentul celor care au trăit în trecut.
Ca sămânța plantei, viața noastră are în ea toată zestrea lăsată de înaintași.
De ce s-o acoperim de ignoranță?
Azi, când ne ducem la Roma, la Paris și la Londra și vedem un capitel corintic, o ogivă gotică ori o statuie de rege, împărat, politician sau om de litere ori de știință, avem șansa să nu ne simțim ca vițelul la poarta nouă, ci să recunoaștem, să prețuim, să știm.
Cum să conștientizăm ceea ce avem șansa să vedem, dacă nu facem școală serioasă?
Omenirea are o experiență în privința educației, iar aceasta trebuie continuată și valorificată.
Să-i prețuim mai întâi pe elevi, pentru că fără ei profesorii ar fi de prisos și pentru că ei sunt profesorii de mâine.
O să ziceți că nu toți elevii se fac profesori!
E drept și nici nu trebuie, dar cei mai buni absolvenți trebuie să fie, măcar pentru o vreme, și profesori, fiindcă numai din profesori buni ies elevi buni.
Elevul este o mlădiță, iar mlădițele trebuie ocrotite.
Cel mai ușor lucru pentru un șef (iar profesorul este un fel de șef, fiindcă dirijează un grup) este ispita de a fi ironic, orgolios, rău, vindicativ.
Evident, la școală, neștiința ori alte abateri se cuvin sancționate, dar cu generozitate, seninătate și blândețe.
Elevul este maturul in nuce și de el trebuie să avem grijă.
Jignirea unui elev de către un profesor poate să aibă urmări psihice pentru întreaga viață a celui aflat în formare în momentul agresiunii verbale.
Trebuie, firește, să-i cinstim și pe părinții elevilor, deoarece ei le-au dat naștere elevilor noștri, ei sunt foști elevi și ei veghează ca răsadul să devină ființă matură în întreagă.
Să avem grijă și de profesori, care nu au nevoie de mare lucru, nu cer pensii speciale (cine le-ar da?) și nici averi materiale.
Unde ați văzut profesor bogat, bogat în sens propriu, nu cu niște bani puși deoparte pentru bătrânețe?
Profesorii nu pot deranja pe nimeni pe lumea asta, din moment ce se mulțumesc cu un „Bună ziua!”, cu binețea firească.
Iar dacă cel care dă binețe mai adaugă și vorba magică „Mi-ați fost profesoară!” ori „Mi-ați fost profesor!”, atunci omul de la catedră nu mai are nevoie de nimic.
Își oprește un nod în gât și merge mai departe, poate adus ușor de spate, dar cu o lumină în ochi care face să fie înnobilat ca de o aură cerească.
Dascălii și elevii sunt ecuația școlii, iar aceia care au fost și sunt la școli de mare tradiție pot spune Et in Arcadia ego!, pentru că sunt privilegiații sorții.
Clădirile au rostul lor, au valoarea și au farmecul lor, dar sufletele contează cel mai mult.
Să le spunem tinerilor că locul românilor este în România, că avem și noi școli bine, în care trebuie să învețe.
Corifeii generației Marii Uniri aveau locuri de muncă extraordinare (plătite regește) la Paris sau în alte centre din Occident și, totuși, au venit la Cluj, ori la București, ori la Iași, ca să construiască pe solul părinților și bunicilor lor.
Ei ne-au învățat - cum ar fi spus Vasile Pârvan - „datoria vieții noastre”. Școala transmite virtuți și valori - dincolo de cunoștințe - dar transmite mai ales încredere și speranță.
Un dascăl nu are voie să ucidă speranța și să zdruncine încrederea.
Iar cei care, acum un secol, au făcut România Întregită au avut, se pare, mai multe cunoștințe decât noi, dar au avut, cu siguranță, și mai multă speranță și mai mare încredere, chiar și atunci când totul părea pierdut.
Secretul reușitei lor a fost munca, în acord cu vechiul adagiu latin, uitat astăzi: „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință” (Nihil homini natura, sine magno labore, dat).
Ar fi bine să le urmăm pilda întru toate cele de bine, să ne învăluim de setea cunoașterii și să construim, nu să dărâmăm.
Construcția înseamnă a-i învăța pe copii și pe tineri că educația, școala, cultura, credința sunt cheia succesului, nu averea, învârteala, șmecheria și minciuna.
Înaintea plăcerii și a confortului trebuie puse munca și stăruința, iar înaintea egoismului trebuie să stea dăruirea pentru aproapele nostru.
Numai că, din această dăruire generală, nu ne putem exclude valorile noastre de români, fiindcă, dacă nu mai suntem români, nu vom fi nimic decât frunze în bătaia vântului.
Părinții și dascălii trebuie să-i învețe pe copii enorm de multe lucruri care țin de esența noastră umană, dar unul nu poate lipsi dintre ele: iubirea de neam, de strămoși de valori, fără de care nu avem cum să înțelegem și să iubim alte neamuri și alte valori și nici omenirea în ansamblul ei.
Orice pădure trăiește prin arborii ei, așa cum lumea globală există prin concertul națiunilor sale.
Să facem ca „muzica” acestui concert să aibă acorduri divine, capabile să exprime „Oda bucuriei”!]
Notă: Conferința a avut loc în prezența I.P.S. Andrei, mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, în aer liber, cu respectarea regulilor de distanțare fizică.
Articol preluat și publicat: 05.07.2020
Din profețiile lui Bertrand Russel
Vă prezint un set de idei scrise de un "bolnav" al planetei, care culmea a fost laureat al Premiului Nobel, în "Împăratul științei și societate", 1953
Ideile "lui" expuse într-o carte, azi au devenit cruda realitate.
Gândiți, că nu doare, cât încă se mai poate.
Capturi de imagini din carți
Articol publicat: 09.10.2020
Din profețiile lui Bertrand Russel
Vă prezint un set de idei scrise de un "bolnav" al planetei, care culmea a fost laureat al Premiului Nobel, în "Împăratul științei și societate", 1953
Ideile "lui" expuse într-o carte, azi au devenit cruda realitate.
Gândiți, că nu doare, cât încă se mai poate.
Capturi de imagini din carți
Articol publicat: 09.10.2020
Autorități în instanță
De 31 de ani, poporul Roman este batjocorit de autoritatile statului instalate cu forta prin asa zisele "alegeri libere" sub sloganul "capitalismului.
Dupa revolutie Romania a fost devalizata si distrusa:
- distrugerea industriei, vanzarea de resurse, externalizarea de bunuri, depopularea prin diverse metode, otravirea prin diverse metode, ETC;
- Degradarea nivelului de trai al populatiei prin scaderea remuneratiilor in urma muncii, desfiintarea multor locuri de munca prin inchiderea de intreprinderi, fabrici, uzine si ateliere,
fapt ce a determinat plecarea multor cetateni in strainatate pentru a muncii, avand in mare parte calitatea de sclavi, cu toate ca aparent se observa multumire din partea lor;
- Degradarea in mod voit si constant a Educatiei, Sanatatii, Economiei, Justitiei, Apararii si ordinii publice, Culturii, Istoriei, identitatii si suveranitatii nationale.
In baza problemelor create de "liderii lumii" la nivel global, autoritatile statului Roman au ingradit prin decrete, ordonante si legi neconstitutionale drepturile si libertatile cetatenilor blocand in totalitate tara.
In ultimul timp au aparut masuri dictatoriale, fapt ce genereaza tensiuni in societate si multe alte probleme.
Cel mai mare fenomen este moartea suspecta a multor cetateni sub diverse forme, cum ar fi: otravirea prin diverse metode, inaccesibilitate la actul medical si medicamente, Malpraxis, evenimente create, ETC.
Anchetele trebuie realizate in baza suportului legislativ, exemple:
- Art. 394 Trădarea - Codul Penal;
- Art. 438 Genocidul - Codul Penal;
- Art. 439 Infracțiuni contra umanității - Cdul Penal;
- Art. 295 Acte de terorism - Codul Penal;
- Art. 189 Omorul calificat - Codul Penal;
- Art. 185 Autopsia medico-legală - Codul de Procedură Penală;
- Art. 229 Furtul calificat - Codul Penal;
- Art. 296 Purtarea abuzivă - Codul Penal;
- Art. 297 Abuzul în serviciu - Codul Penal;
- Art. 298 Neglijența în serviciu - Codul Penal; ETC
Specialistii in domeniu juridic ar putea utiliza intreg Codul Penal, faptele infractorilor incadrandu-se la mai toate Articolele.
In acest sens este necesara realizarea unu Tribunal Superior reprezentant al Societatii Civile pentru actionarea in judecata a functionarilor statului, ce se fac vinovati de cele mentionate mai sus si nu numai.
Va Urma...
Imagine sugestiva
Articol redactat si publicat: 15.10.2020
CONDIȚIONAREA COLECTIVĂ
În 1956, filozoful evreu german Günther Anders a scris această reflecție, nu știm dacă a fost premonitorie sau programatică:
„Pentru a înăbuși orice revoltă în avans, este important să nu o faceți violent.
Metodele arhaice precum cea a lui Hitler sunt în mod clar depășite.
Este suficient să creați o condiționare colectivă atât de puternică încât însăși ideea de revoltă să nu existe.
Vor veni și mai multe.
Pentru mintea oamenilor.
Ideal ar fi formarea indivizilor de la naștere prin limitarea aptitudinilor lor biologice înnăscute…
Apoi, am continua să condiționăm prin reducerea drastică a nivelului și calității educației, pentru a o readuce la o formă de integrare profesională.
Un individ needucat are doar un orizont de gândire limitat și cu cât gândul lui se limitează mai mult la preocupări materiale, mediocre, cu atât se poate revolta mai puțin.
Trebuie să ne asigurăm că accesul la cunoaștere devine din ce în ce mai dificil și mai elitist… …că decalajul se mărește între oameni și știință, că informațiile destinate publicului larg sunt anesteziate de orice conținut subversiv.
Mai ales fără filozofie.
Din nou, este necesar să folosim persuasiunea și nu violența directă: vom difuza masiv, prin intermediul televiziunii, divertisment uluitor, mereu măgulind emoționalul, instinctivul.
Vom ocupa spiritele cu ceea ce este zadarnic și jucăuș.
Este bine cu vorbărie neîncetată și muzică, pentru a împiedica mintea să se întrebe, să gândească, să reflecteze.
Vom pune sexualitatea pe primul plan al intereselor umane.
Ca anestezic social, nu există nimic mai bun.
În general, vom avea grijă să alungăm seriozitatea din existență, să ne batem joc de tot ce are o valoare ridicată, să menținem o apologie constantă pentru lejeritate; astfel încât euforia reclamei, a consumului să devină standardul fericirii umane și modelul libertății...
Condiționarea va produce o astfel de integrare a sinelui, încât singura teamă (care va trebui menținută) va fi aceea de a fi exclus din sistem și deci de a nu mai putea accesa condițiile materiale necesare fericirii.
Omul de masă, astfel produs, trebuie tratat ca ceea ce este: un produs, un vițel și trebuie să fie supravegheat așa cum ar trebui să fie o turmă.
Orice lucru care îi permite lucidității să adoarmă, mintea lui critică este bună din punct de vedere social, ceea ce ar risca să-l trezească trebuie combătut, ridiculizat, înăbușit…
Orice doctrină care contestă sistemul trebuie mai întâi catalogată drept subversivă și teroristă, iar cei care o susțin trebuie apoi tratați ca atare”.
Günther Anders –
Învechirea omului, 1956
PS: Astfel de idei puse în planuri datează de foarte mult timp, cum răbdarea are limită, globaliștii au demarat tăvălugul împotriva omenirii.
Și iată de ce oamenii nemulțumiți nu se revoltă, fiind ocupați tot timpul cu lucruri fără însemnătate.
Text preluat, primit de un amic pe WhatsApp
Imagine sugestivă
Articol publicat: 23.08.2022
Dragilor, nu mai distribuiți goange prin internet!
Rândurile citate nu-i aparțin lui Anders ci unui agarici (Serge Carfantan) care pretinde că "producția" amintită a fost inspirată din "Învechirea omului"!
3 ani în urmă
👍 0
❤️ 0
😂 0
😮 0
😢 0
😠 0
👏 0
Alexandru Coţarcă
3 ani în urmă
Suveranitatea Romaniei, istorie sau nici macar atat
Devalizarea României, prosperitatea țărilor occidentale și nu numai
Cine controlează din afară PSD, PNL, USR, PMP, ALDE și UDMR? 90% din activitățile comerciale din România aparține azi străinilor.
Iată mai jos cifrele adevărului.
În spatele perdelei groase de fum politic România a devenit Colonie.
Iată cine sunt cu adevărat stăpânii noștri (nu, nu sunt americanii…) și ce trebuie să facem pentru a dăinui ca neam.
Suveranitatea României s-a topit în focul care a ars capitalul privat autohton.
Imperiul Corporatist trece prin foc și sabie Lumea Veche.
Istorie, eroi, legende, culturi și destine, toate se prăbușesc în genunea ciclonului globalist hrănit de zeul BAN.
Pentru cei care încă admiră ”investitorii străini” care ”plătesc bine” am o veste proastă: profiturile nu rămân în țară iar taxele sunt minime sau neplătite cu anii.
Cei care-mi urmăresc analizele și comentariile știu că mă limitez la date concrete, nu polemizez pe teme generale și nu citesc în globul viitorului politic al României.
Iată cine controlează astăzi imensa majoritate a Produsului Intern Brut al Coloniei România:
TOP 10 AUTO (Producție, Distribuție, Comerț)
1. Dacia. Capital Francez
2. Ford. Capital SUA
3. Continental. Capital Germania
4. Autoliv. Capital Suedia
5. Takata. Capital Japonia
6. Renault. Capital Franța
7. Porsche. Capital Austria
8. Hella. Capital Germania
9. Michelin. Capital Franța
10. Mercedes. Capital Germania
TOP 10 COMERȚ (Alimentar și Bricolaj)
1. Kaufland. Capital Germania
2. Carrefour. Capital Franța
3. LIDL. Capital Germania
4. Dedeman. Capital România
5. Auchan. Capital Franța
6. Metro. Capital Germania
7. Mega Image. Capital Olanda/Belgia
8. Profi Rom. Capital fond de investiții
9. Selgros. Capital Elveția
10. Rewe. Capital Germania
TOP 10 ENERGIE (energie, petrol, gaze)
1. OMV Petrom. Capital Austria
2. Rompetrol Rafinare. Capital China
3. E. ON. Capital Germania
4. MOL. Capital Ungaria
5. Engie. Capital Franța
6. Electrica Furnizare. Capital de Stat
7. Electrica. Capital de Stat
8. Romgaz. Capital de Stat
9. Hidroelectrica. Capital de Stat
10. Transelectrica. Capital de Stat
TOP 10 INDUSTRIE (Metalurgie, Siderurgie, Chimie)
1. ArcelorMittal. Capital Marea Britanie
2. ALRO. Capital Rusia
3. Daewoo-Mangalia. Capital Olanda
4. Arctic. Capital Turcia
5. Azomureș. Capital Elveția
6. Silcotub. Capital Luxemburg
7. TMK-Artrom. Capital Rusia
8. Oltchim. Capital majoritar de Stat
9 De Longhi. Capital Italia
10. Astra. Capital Germania
TOP 10 INDUSTRIE ALIMENTARĂ ȘI BĂUTURI
1. Coca-Cola HBC. Capital Grecia
2. Ursus. Capital Japonia
3. BUNGE. Capital SUA
4. Heineken. Capital Olanda
5. Expur. Capital Franța
6. Smithfield. Capital China
7. Agrana. Capital Austria
8. Nestle. Capital Elveția
9. Quadrant. Capital SUA
10. Prutul. Capital-antreprenor
TOP 10 TELECOMUNICAȚII ȘI IT
1. Orange. Capital Franța
2. Vodafone. Capital Marea Britanie
3. RCS & RDS. Capital România
4. Telekom. Capital Grecia
5. Oracle. Capital SUA
6. IBM. Capital SUA
7. Ericsson. Capital străin
8. UPC. Capital străin
9. Bitdefender. Capital România
10. Endava. Capital străin
TOP 10 BĂNCI
1. BCR. Capital Austria
2. Transilvania. Capital România
3. BRD. Capital Franța
4. Raiffeisen. Capital Austria
5. Unicredit. Capital Italia
6. CEC. Capital de Stat
7. ING Bank. CAPITAL Olanda
8. Alpha Bank. Capital Grecia
9. BancPost. A fuzionat cu Banca Transilvania. Capital România
10. Garanti Bank. Capital Turcia
Se observă acum clar cum America Republicană a lui Trump sau cea Democrată a lui Clinton nu prea există din punct de vedere al mizei economice de la noi din țară.
În schimb există MASIV capitalul German, Francez, Austriac și Olandez.
Concluziile mele:
– Capitalul privat autohton a dispărut, Românii nu mai au puterea de a-și decide soarta, de a se dezvolta independent și de a supraviețui suveran în hotarele istorice.
– „Partenerul nostru strategic” se stinge.
Imperiul American apune, Dolarul pierde teren și curând nu va mai avea statutul de „Reserve Currency”, secând astfel perena fântână a bunăstării americane.
Preţul combustibilului a explodat, iar sistemul de sănătate – cel care mai există – e privat.
N-ai bani, suferi!
Despre învăţământ nu mai amintesc.
Se face pe unde-apuci, dacă-ţi mai arde întrucât prima luptă care se să e cea cu foametea.
Probabil şi libienii se întreabă acum cu disperare, cum de au fost toate acestea posibile?
Uite-aşa, luând de bun tot ce vine de la criminalii profesionişti.
Naivitatea – ca să nu-i spun prostia – se plăteşte greu.
Dacă faceţi paralele între noi şi ei, sunteţi tentaţi să staţi liniştiţi pe moment.
La noi abia acum se creionează întreg genocidul asupra ţării.
Ne îndatorăm fără nicio justificare, cumpărăm arme nefuncţionale şi depăşite tehnic plătind ca la curve, cu banii înainte, vedem toate aceste abuzuri, dar luăm poziţia ghiocelului.
Tocmai ce s-a statutat că singurul serviciu medical pe care-l veţi primi gratuit este cel de urgenţă.
Adică acolo unde-ţi fac un calmant şi-ţi dau o trimitere. Pentru restul va trebui să plătiţi.
Petrolul nu vă mai aparţine, gazele din Marea Neagră au fosta date pe gratis.
V-a mai rămas şi vouă ceva: lista infinită de taxe pe care trebuie să le plătiţi statului sau monopoliştilor cărora statul le-a dat liber la jaf(societăţi de asigurări, bănci, tutun, etc.).
În timpul ăsta ardelenilor li se suflă dulce în urechi „gând de autonomie”.
De ce?
Ca să stârnească haosul, să declanşeze nebunia.
Deoarece din nebunia popoarelor profită ei.
Ăsta e abia începutul. Nu vă culcaţi pe-o ureche: va fi şi mai rău.
Vă vor introduce taxe insuportabile pe case, în timp ce „din raţiuni sociale” vor proteja marii proprietari de imobile.
Vă vor zdrobi şi nu se vor opri nici atunci.
Nici când veţi dispărea fizic nu le va fi îndeajuns.
Se vor zbate să vă şteargă şi din memoria omenirii.
Vă reamintesc un lucru simplu: la 1 Decembrie doar un singur om a avut curajul să-i strige Plăvanului ce-a avut de strigat.
Restul s-au limitat la a-l privi bovin.
Dacă nu cumva l-or fi dat pe bietul om pe mâna securiştilor.
Asta e atitudinea care vă inculpă, care vă va condamana până la urmă la fel ca pe libieni.
Treziţi-vă până nu va fi prea târziu!
Text preluat, autor: Dan DIACONU
Imagine sugestivă
Articol publicat: 28.07.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 9
Români uniți pentru tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețuiesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți pentru tricolor
Inițiativa organizării evenimentului „Români PENTRU tricoloR" de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 8
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 7
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 6
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 5
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 4
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 3
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 2
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mărășești 24-26 iunie 2022 - Foto 1
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Mausoleul Eroilor Mărășești
Români uniți sub tricolor la Mărășești
În zilele de 24, 25 și 26 iunie 2022 români patrioți ce au putut fi prezenți la Mărășești au reînprospătat și anul acesta culorile drapelului național.
Pe pământul unde ostași români și-au vărsat sângele pentru apărarea patriei au pășit cu credință și smerenie oameni ce au dat însemnătate sacrificiilor făcute.
Peste drum de Mausoleul Eroilor Mărășești stă de strajă patriei tricolorul de mărime impresionantă vopsit pe o platformă de beton, simbol vizibil chiar de la mare altitudine.
Proeminența culorilor ne arată importanța și semnificația acestora: Albastrul cerului sub care viețesc creațiile lui Dumnezeu în „Grădina Maicii Domnului”, Galbenul spicului de grâu din care pâinea hrănește ființa umană, Roșul sângelui vărsat de ostașii români în luptele pentru apărarea patriei și neamului românesc.
Scurtă prezentare
Prima piatră de temelie a Mausoleului Eroilor Mărășești era așezată în data de 6 august 1923, monumentul a fost ridicat după planurile arhitectului George Cristinel.
În vara anului 1924 a început reînhumarea osemintelor ostașilor căzuți pe câmpul de luptă, în criptele Mausoleului, iar în septembrie au fost depuse în sarcofagul central rămășițele pământești ale generalului Eremia Grigorescu, comandant al Armatei I Române din timpul bătăliei Mărășeștilor.
Mausoleul adăpostește, în cele 154 de cripte individuale și 9 cripte comune, dispuse radial pe cele 18 culoare, rămășițele pământești a 5.073 ostași și ofițeri, printre care fetița – eroină Măriuca Zaharia, căpitanul Grigore Ignat, locotenent Gabriel Pruncu.
Pe frontspiciul Mausoleului s-au înscris cuvintele „Întru Slava Eroilor Neamului” și numele localităților unde s-au purtat principalele bătălii de pe Frontul Românesc.
Este remarcabilă fraza Măriucăi în care spunea: „vreau să fac și eu ceva pentru țara mea”.
Români uniți sub tricolor
Inițiativa organizării evenimentului de la Mărășești din zilele 24, 25 și 26 iunie 2022 aparține patriotului și naționalistului Marian Motocu, numit în spațiul public „olteanul încăpățânat”.
Prin mișcarea naționalistă „41 pentru România” s-a făcut strigarea la unitate și implicare, totul pentru țară și neamul românesc.
Discursul emoționant al domnului General Radu Theodoru ne-a reamintit cine și de ce suntem astăzi pe acest pământ, dar mai ales sacrificiile ostașilor români.
Domnul General a mai menționat că fără unitate nu putem avea continuitate și că aceste vremuri tulburi sunt un real pericol pentru națiunea română.
Foto preluate de la: Adrian Robertin Dinu și Marian Motocu
Text redactat, articol publicat: 27.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Ziua drapelului național al României 1
Ziua drapelului național al României
Ziua Drapelului Național este ziua de 26 iunie, care a fost proclamată astfel prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998.
Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.
Scurtă istorie a Zilei Drapelului Naţional
În 1834, când Ţările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conştiinţa naţională cerea unitatea şi libertatea ţării, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica Vodă, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii"
Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben şi roşu), cel atribuit armatei era compus din trei (roşu, galben şi albastru) şi un vultur la mijloc.
Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.
O informaţie o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat şi stabilit în Muntenia în 1830, profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol naţional cu cel puţin un deceniu înainte de oficializarea sa.
În timpul revoluţiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului naţional.
Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: „Frăţia”: „Dreptate – Frăţie” şi dându-i denumire de „stindard al libertăţii”.
O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore.
Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“.
În Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore.
Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române.
Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel naţional în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală.
Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâşia roşie sa fie dispusă pe partea superioară.
După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.
Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă ţara noastră mai existând alte trei ţări europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia şi Belgia.
Articol publicat cu prilejul zilei naționale a drapelului României, 26 iunie
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Imnul trei culori - Ciprian Porumbescu
Ziua drapelului național al României
Ziua Drapelului Național este ziua de 26 iunie, care a fost proclamată astfel prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998.
Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.
Scurtă istorie a Zilei Drapelului Naţional
În 1834, când Ţările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conştiinţa naţională cerea unitatea şi libertatea ţării, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica Vodă, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii"
Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben şi roşu), cel atribuit armatei era compus din trei (roşu, galben şi albastru) şi un vultur la mijloc.
Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.
O informaţie o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat şi stabilit în Muntenia în 1830, profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol naţional cu cel puţin un deceniu înainte de oficializarea sa.
În timpul revoluţiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului naţional.
Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: „Frăţia”: „Dreptate – Frăţie” şi dându-i denumire de „stindard al libertăţii”.
O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore.
Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“.
În Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore.
Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române.
Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel naţional în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală.
Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâşia roşie sa fie dispusă pe partea superioară.
După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.
Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă ţara noastră mai existând alte trei ţări europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia şi Belgia.
Articol publicat cu prilejul zilei naționale a drapelului României, 26 iunie
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Drapelul României cu stema
Ziua drapelului național al României
Ziua Drapelului Național este ziua de 26 iunie, care a fost proclamată astfel prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998.
Conform legii, această zi va fi marcată de către autoritățile publice și de celelalte instituții ale statului prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative, cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei patriei, precum și prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităților Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului de Interne.
Scurtă istorie a Zilei Drapelului Naţional
În 1834, când Ţările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conştiinţa naţională cerea unitatea şi libertatea ţării, domnitorul Ţării Româneşti, Alexandru D. Ghica Vodă, a obţinut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustoreşti şi oştirii"
Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben şi roşu), cel atribuit armatei era compus din trei (roşu, galben şi albastru) şi un vultur la mijloc.
Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.
O informaţie o descoperim printre mărturiile unui francmason Jean Alexandre Vaillant, (chemat şi stabilit în Muntenia în 1830, profesor şi director al „Colegiului Sf. Sava” din Bucureşti 1831-1834), potrivit căruia tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleşuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.
Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol naţional cu cel puţin un deceniu înainte de oficializarea sa.
În timpul revoluţiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei revoluţiei burghezo – democratică (1848 – 1849), 14/26 iunie, când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti şi promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului naţional.
Revoluţionarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât şi cei din Ţara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripţionat lozinca: „Frăţia”: „Dreptate – Frăţie” şi dându-i denumire de „stindard al libertăţii”.
O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înţeles încă cum trebuiesc făcute stindardele naţionale“, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că “stindardele vor fi tricolore.
Culorile sunt: albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical şi vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind“.
În Adunarea populară desfăşurată pe dealul Filaretului din Bucureşti, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluţiei, ”zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore.
Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, 3/15 mai, s-a înălţat „flamura cea mare tricoloră a naţiunii române”, a întregii naţiuni române.
Potrivit unei alte ipoteze tricolorul se impune ca drapel naţional în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală.
Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâşia roşie sa fie dispusă pe partea superioară.
După venirea lui Carol I, steagurile vor avea benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.
Ziua Drapelului Naţional a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluţionar a decretat ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor; cele trei culori împărţite în mod egal reprezintă principiul egalităţii, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă ţara noastră mai existând alte trei ţări europene tradiţionale cu steagul tripartit în mod egal şi vertical: Franţa, Italia şi Belgia.
Articol publicat cu prilejul zilei naționale a drapelului României, 26 iunie
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Președintele Academiei Române
Academia Română, emblema intelectualității românești
Scurt istoric:
Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava.
Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele universităţi din România.
Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură.
Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862).
Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi unui glosar al limbii române.
Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 - Societatea Literară Română - care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română.
Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă.
A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc.
Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică).
În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradiţională, de Academia Română.
Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituţiilor de cultură ale ţării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerinţe s-au făcut simţite din plin.
Astfel, au fost excluşi din Academie 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist.
Epurări s-au făcut şi în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei.
Totodată, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării.
Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989.
În pofida tuturor acestor vicisitudini, activitatea Academiei Române a continuat în întreaga perioadă totalitară.
Progrese s-au înregistrat în fiecare domeniu de cercetare, ele fiind obţinute nu numai cu devotament şi aplicaţie, dar şi cu îndrăzneală şi deseori cu numeroase riscuri.
Astfel, cercetătorii au căutat să păstreze contactele cu cuceririle ştiinţifice pe plan mondial, prin participări la reuniuni internaţionale, prin corespondenţă şi schimb de publicaţii, prin legături directe cu specialişti străini, prin organizarea, în ţară, a unor reuniuni ştiinţifice internaţionale, în toate domeniile ştiinţei, unele de mare răsunet (congresele mondiale de sociologie rurală, Congresul internaţional de istorie, Congresul de cibernetică, Conferinţa internaţională de matematică, Congresul Institutului Internaţional de Finanţe Publice ş.a.).
În anul 1990, odată cu reîntoarcerea în subordinea Academiei Române a institutelor sale de cercetare, supremul for de ştiinţă şi de cultură al ţării a revenit la menirea ei iniţială.
Sursa: website-ul Academiei Române
Material de arhivă
Caracter de prezentare și informare
Articol preluat și publicat: 23.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Inaugurarea Societăţii Literare Române, 1...13 August 1867
Academia Română, emblema intelectualității românești
Scurt istoric:
Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava.
Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele universităţi din România.
Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură.
Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862).
Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi unui glosar al limbii române.
Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 - Societatea Literară Română - care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română.
Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă.
A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc.
Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică).
În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradiţională, de Academia Română.
Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituţiilor de cultură ale ţării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerinţe s-au făcut simţite din plin.
Astfel, au fost excluşi din Academie 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist.
Epurări s-au făcut şi în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei.
Totodată, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării.
Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989.
În pofida tuturor acestor vicisitudini, activitatea Academiei Române a continuat în întreaga perioadă totalitară.
Progrese s-au înregistrat în fiecare domeniu de cercetare, ele fiind obţinute nu numai cu devotament şi aplicaţie, dar şi cu îndrăzneală şi deseori cu numeroase riscuri.
Astfel, cercetătorii au căutat să păstreze contactele cu cuceririle ştiinţifice pe plan mondial, prin participări la reuniuni internaţionale, prin corespondenţă şi schimb de publicaţii, prin legături directe cu specialişti străini, prin organizarea, în ţară, a unor reuniuni ştiinţifice internaţionale, în toate domeniile ştiinţei, unele de mare răsunet (congresele mondiale de sociologie rurală, Congresul internaţional de istorie, Congresul de cibernetică, Conferinţa internaţională de matematică, Congresul Institutului Internaţional de Finanţe Publice ş.a.).
În anul 1990, odată cu reîntoarcerea în subordinea Academiei Române a institutelor sale de cercetare, supremul for de ştiinţă şi de cultură al ţării a revenit la menirea ei iniţială.
Sursa: website-ul Academiei Române
Material de arhivă
Caracter de prezentare și informare
Articol preluat și publicat: 23.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Academia Română
Academia Română, emblema intelectualității românești
Scurt istoric:
Înfiinţarea supremei instituţii de cultură şi de ştiinţă a României a fost precedată de constante şi susţinute eforturi, ale căror începuturi apar în secolul al XVI-lea, în vremea domnilor Petru Cercel al Ţării Româneşti şi Despot Vodă al Moldovei, primii care au intenţionat să creeze „academii” în cele două capitale - la Târgovişte şi, respectiv, la Suceava.
Încercări s-au înregistrat şi în anii următori, concretizate îndeosebi în organizarea Academiilor domneşti de la Bucureşti (1688) şi Iaşi (1707), în care s-au format viitoarele elite creştine din întreg Sud-Estul european şi din Orientul Apropiat şi care vor deveni, în secolul al XIX-lea, primele universităţi din România.
Societatea românească în curs de modernizare avea nevoie însă de o alt fel de academie, organizată după modelul celor din Europa occidentală, adică de un for al personalităţilor eminente ale vieţii intelectuale, un grup de reflecţie şi acţiune, care să contribuie la progresul general al societăţii prin ştiinţă şi cultură.
Prima formă imaginată pentru această concentrare de învăţaţi au fost societăţile cu scopuri în general literare şi culturale, apărute mai întâi din iniţiative locale la Braşov (1821), Bucureşti (1844), Sibiu (1861), Cernăuţi (1862).
Succesul lor a încurajat eforturile în direcţia creării unei instituţii centrale pentru promovarea creaţiei literare şi ştiinţifice, dar mai cu seamă pentru întocmirea unui dicţionar şi unui glosar al limbii române.
Aceasta a fost instituţia înfiinţată la 1/13 aprilie 1866 - Societatea Literară Română - care şi-a început însă activitatea în anul următor, sub numele de Societatea Academică Română.
Noua instituţie a fost de la începuturile ei naţională, enciclopedică şi activă.
A fost naţională, adică reprezentativă pentru cultura din întreg spaţiul românesc.
Conform decretului de înfiinţare, cei 21 de membri fondatori erau personalităţi marcante atât din Moldova şi Ţara Românească, dar şi din teritoriile româneşti aflate sub stăpânirea imperiilor străine: habsburgic (Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina), ţarist (Basarabia) şi otoman (din rândul aromânilor din Peninsula Balcanică).
În 1879 Societatea Academică Română a fost declarată, printr-o lege specială, institut naţional, sub numele de Academia Română - „persoană morală şi independentă în toate lucrările, de orice natură” -, denumire ce s-a menţinut apoi neîntrerupt până astăzi; doar în perioada 1948-1989 ea a primit, pe lângă denumirea de „Academie” şi numele statului român, figurând astfel ca Academia Republicii Populare Române (în intervalul 1948-1965) şi Academia Republicii Socialiste România (în perioada 1965-1989); din 1990 a revenit la denumirea ei firească, tradiţională, de Academia Română.
Academia Română a cunoscut, asemenea tuturor instituţiilor de cultură ale ţării, vitregiile regimului comunist totalitar, ale cărui ingerinţe s-au făcut simţite din plin.
Astfel, au fost excluşi din Academie 98 de membri titulari, corespondenţi şi de onoare, consideraţi, datorită gândirii, operei şi convingerilor lor politice, drept neadaptabili noilor orientări ale culturii şi ostili regimului comunist.
Epurări s-au făcut şi în rândurile cercetătorilor din institutele Academiei.
Totodată, proprietăţile Academiei au fost şi ele supuse naţionalizării.
Ulterior, Academia a fost deposedată, adesea fără formele legale elementare, de unele colecţii de documente, monede, piese arheologice şi opere de artă, transferate abuziv altor instituţii şi recuperate parţial după 1989.
În pofida tuturor acestor vicisitudini, activitatea Academiei Române a continuat în întreaga perioadă totalitară.
Progrese s-au înregistrat în fiecare domeniu de cercetare, ele fiind obţinute nu numai cu devotament şi aplicaţie, dar şi cu îndrăzneală şi deseori cu numeroase riscuri.
Astfel, cercetătorii au căutat să păstreze contactele cu cuceririle ştiinţifice pe plan mondial, prin participări la reuniuni internaţionale, prin corespondenţă şi schimb de publicaţii, prin legături directe cu specialişti străini, prin organizarea, în ţară, a unor reuniuni ştiinţifice internaţionale, în toate domeniile ştiinţei, unele de mare răsunet (congresele mondiale de sociologie rurală, Congresul internaţional de istorie, Congresul de cibernetică, Conferinţa internaţională de matematică, Congresul Institutului Internaţional de Finanţe Publice ş.a.).
În anul 1990, odată cu reîntoarcerea în subordinea Academiei Române a institutelor sale de cercetare, supremul for de ştiinţă şi de cultură al ţării a revenit la menirea ei iniţială.
Sursa: website-ul Academiei Române
Material de arhivă
Caracter de prezentare și informare
Articol preluat și publicat: 23.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Drapelul României - Edit
Români uniți sub tricolor
41 pentru ROMÂNIA este un concept civic, o mișcare cu adevărat a patrioților și naționaliștilor români.
Prima deviză a mișcării este UNITATEA, români laolaltă având ca prioritate patria mamă România.
Această minunată și bogată așezare în care dăinuim de veacuri prin rădăcinile înfipte bine în ogor.
De-a lungul timpului pe la noi au vântuit mii de păgâni, însă am rezistat și am rămas aici pe veci stăpâni.
Nu a fost de ajuns faptul că suntem locuitori de drept în „Grădina Maicii Domnului”, străbunii noștri au trebuit să lupte cu hoardele de vrăjmași.
Cu spirit patriotic și naționalist ostașii români și-au dat cel mai de preț lucru, viața.
Prin jertfa ostașilor români a fost sfințit și mai mult pământul românesc cu sângele lor vărsat.
Din nou se aude strigăt de război și ochi păgâni se-îndreapă către noi.
Fără culoare, cu arme de temut din multe direcții vrăjmași se năpustesc asupra noastră.
Pe toți cei ce vor venii, noi îi vom goni, n-avem pământ a dărui.
Țara noatră e un colț de rai, tricolorul este grai.
Să ne ierți nenea Iancule că ne-am trezit mai greu.
Nu suntem mulți, dar vom lupta până la capăt.
Aveam o țară scumpă și mândră, avem și iarăși vom avea.
Dușmanul care astăzi râde curând va tremura privind la ea.
Articol manifest
Imagine: Drapelul României cu sigla mișcării „41 pentru ROMÂNIA”
Drepturi rezervate - Ⓒ - Civic Media
Autor: Alexandru Coțarcă
Text redactat, articol publicat: 23.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Monumentul Eroilor din primul război mondial - Pe aici nu se trece
Români pentru Tricolor! Tabără de Muncă la Mărășești 24-26 Iunie 2022
Marian Motocu anunță o amplă tabără de muncă la Mărașești în perioada 24-26 iunie 2022, cu scopul revopsirii tricolorului profanat în culorile Ucrainei, dar și cu scopul de a consolida rețeaua de naționaliști militanți.
La această acțiune sunt bineveniți toți cei care gândesc și simt românește.
Acesta anunță prezența unor nume mari precum Generalul Radu Theodoru, Nicolae Roman, Văduva, Gigă Manole și alții.
Un popor unit, o credință vie, o ocazie istorică.
Suntem ceea ce suntem!
„41 pentru România”
A venit timpul ca cei ce au uitat, să-și aducă aminte că aici este ROMÂNIA și că “PE AICI NU SE (mai) TRECE !!!
Vă invit să vă oferiți două zile la cort, unde străbunii noștrii și-au dat viata că noi să ne putem bucura de liniște, libertate și românism, împreună cu frati români din toate colțurile țării, unde, împreună vom restabili culorile tricolorului.
În data de 26, vom asista la încununarea muncii noastre cu salve de focuri de armă și fanfară militară.
Vor fi corturi și locuri umbroase amenajate, evenimentul este oficial, legal, multă muncă a fost investită în organizare.
Demersul lui Marian urmărește să sfințească țara prin muncă și să-i apropie pe naționaliștii dispuși să facă deplasarea. Invitația este deschisă pentru toată lumea.
La eveniment va fi prezent și un magazin naționalist.
Marian Motocu: Dacă se îndură bunul Dumnezeu, reușim să trezim nația.
Și de-o fi așa, atunci…. voi putea spune că mi-am făcut datoria și mă pot întoarce la munca mea de alpinist și la casa mea de la țară, unde bălăriile au năpădit și pământul așteaptă să fie muncit.
Putem să dăm înainte dacă vrem. Să facem ceva pentru țara asta, nu pentru noi și gloria noastră, ci pentru urmașii noștri și slava lui Dumnezeu.
Sistemul vrea să lase o țară depopulată pentru a fi jefuită și locuită de oameni străini credinței noastre și locului ăstuia.
Noi începem o altă lucrare. O lucrare la sfârșitul căreia să lăsăm în urmă o țară ca soarele sfânt de pe cer.
PS:
Eveniment inițiat și organizat de români patrioți și naționaliști uniți sub tricolor.
Mișcarea naționalistă „41 pentru România”, concept civic. prin reprezentanții săi ne cheamă la Unire.
Străbunii ne strigă din morminte să recuperăm țara din mâinile hoardelor de păgâni, o țară pentru care ei au luptat și și-au dat cel mai de preț lucru, viața.
Nu uita că ești român,
Pe la noi au vântuit mii de păgâni,
Dar am rămas aici pe veci stăpâni,
Rădăcina noastră stă de veacuri înfiptă în ogor.
Imagine: Sigla mișcării naționaliste „41 pentru România”
Foto: Marian Motocu primind binecuvântarea de la Generalul Radu Theodoru
Foto: Monumentul Eroilor din primul război mondial - Pe aici nu se trece
Autor text: Sterie Ciumetti, Incorect Politic
Articol preluat și publicat: 20.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
41 pentru România - siglă
Români pentru Tricolor! Tabără de Muncă la Mărășești 24-26 Iunie 2022
Marian Motocu anunță o amplă tabără de muncă la Mărașești în perioada 24-26 iunie 2022, cu scopul revopsirii tricolorului profanat în culorile Ucrainei, dar și cu scopul de a consolida rețeaua de naționaliști militanți.
La această acțiune sunt bineveniți toți cei care gândesc și simt românește.
Acesta anunță prezența unor nume mari precum Generalul Radu Theodoru, Nicolae Roman, Văduva, Gigă Manole și alții.
Un popor unit, o credință vie, o ocazie istorică.
Suntem ceea ce suntem!
„41 pentru România”
A venit timpul ca cei ce au uitat, să-și aducă aminte că aici este ROMÂNIA și că “PE AICI NU SE (mai) TRECE !!!
Vă invit să vă oferiți două zile la cort, unde străbunii noștrii și-au dat viata că noi să ne putem bucura de liniște, libertate și românism, împreună cu frati români din toate colțurile țării, unde, împreună vom restabili culorile tricolorului.
În data de 26, vom asista la încununarea muncii noastre cu salve de focuri de armă și fanfară militară.
Vor fi corturi și locuri umbroase amenajate, evenimentul este oficial, legal, multă muncă a fost investită în organizare.
Demersul lui Marian urmărește să sfințească țara prin muncă și să-i apropie pe naționaliștii dispuși să facă deplasarea. Invitația este deschisă pentru toată lumea.
La eveniment va fi prezent și un magazin naționalist.
Marian Motocu: Dacă se îndură bunul Dumnezeu, reușim să trezim nația.
Și de-o fi așa, atunci…. voi putea spune că mi-am făcut datoria și mă pot întoarce la munca mea de alpinist și la casa mea de la țară, unde bălăriile au năpădit și pământul așteaptă să fie muncit.
Putem să dăm înainte dacă vrem. Să facem ceva pentru țara asta, nu pentru noi și gloria noastră, ci pentru urmașii noștri și slava lui Dumnezeu.
Sistemul vrea să lase o țară depopulată pentru a fi jefuită și locuită de oameni străini credinței noastre și locului ăstuia.
Noi începem o altă lucrare. O lucrare la sfârșitul căreia să lăsăm în urmă o țară ca soarele sfânt de pe cer.
Imagine: Sigla mișcării naționaliste „41 pentru România”
Foto: Marian Motocu primind binecuvântarea de la Generalul Radu Theodoru
Foto: Monumentul Eroilor din primul război mondial - Pe aici nu se trece
Autor text: Sterie Ciumetti, Incorect Politic
Articol preluat și publicat: 20.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
binecuvântarea de la Generalul Radu Theodoru
Români pentru Tricolor! Tabără de Muncă la Mărășești 24-26 Iunie 2022
Marian Motocu anunță o amplă tabără de muncă la Mărașești în perioada 24-26 iunie 2022, cu scopul revopsirii tricolorului profanat în culorile Ucrainei, dar și cu scopul de a consolida rețeaua de naționaliști militanți.
La această acțiune sunt bineveniți toți cei care gândesc și simt românește.
Acesta anunță prezența unor nume mari precum Generalul Radu Theodoru, Nicolae Roman, Văduva, Gigă Manole și alții.
Un popor unit, o credință vie, o ocazie istorică.
Suntem ceea ce suntem!
„41 pentru România”
A venit timpul ca cei ce au uitat, să-și aducă aminte că aici este ROMÂNIA și că “PE AICI NU SE (mai) TRECE !!!
Vă invit să vă oferiți două zile la cort, unde străbunii noștrii și-au dat viata că noi să ne putem bucura de liniște, libertate și românism, împreună cu frati români din toate colțurile țării, unde, împreună vom restabili culorile tricolorului.
În data de 26, vom asista la încununarea muncii noastre cu salve de focuri de armă și fanfară militară.
Vor fi corturi și locuri umbroase amenajate, evenimentul este oficial, legal, multă muncă a fost investită în organizare.
Demersul lui Marian urmărește să sfințească țara prin muncă și să-i apropie pe naționaliștii dispuși să facă deplasarea. Invitația este deschisă pentru toată lumea.
La eveniment va fi prezent și un magazin naționalist.
Marian Motocu: Dacă se îndură bunul Dumnezeu, reușim să trezim nația.
Și de-o fi așa, atunci…. voi putea spune că mi-am făcut datoria și mă pot întoarce la munca mea de alpinist și la casa mea de la țară, unde bălăriile au năpădit și pământul așteaptă să fie muncit.
Putem să dăm înainte dacă vrem. Să facem ceva pentru țara asta, nu pentru noi și gloria noastră, ci pentru urmașii noștri și slava lui Dumnezeu.
Sistemul vrea să lase o țară depopulată pentru a fi jefuită și locuită de oameni străini credinței noastre și locului ăstuia.
Noi începem o altă lucrare. O lucrare la sfârșitul căreia să lăsăm în urmă o țară ca soarele sfânt de pe cer.
Imagine: Sigla mișcării naționaliste „41 pentru România”
Foto: Marian Motocu primind binecuvântarea de la Generalul Radu Theodoru
Foto: Monumentul Eroilor din primul război mondial - Pe aici nu se trece
Autor text: Sterie Ciumetti, Incorect Politic
Articol preluat și publicat: 20.06.2022
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Pliante - foto prezentare
15 iunie 1889 - o zi nemărginită
În dimineața zilei de 15 iunie 1889, Mihai Eminescu, marele poet, prozator și jurnalist pleca dintre noi pentru totdeauna, lăsând în urma sa o uriașă zestre literară.
Cu România în suflet și-n trăiri, a colindat „în lung și-n lat” minunata țară pentru a cunoaște tot ce înseamnă această așezare și neamul ce dăinuiește aici de mii de ani.
Cu dorința de a cunoaște cât mai mult, întra în contact și dialoga cu oameni din toate clasele sociale.
Aproape orice întâlnire devenea pentru Eminescu sursă de inspirație, fiind totodată nerăbdator să aștearnă pe hărtie impresiile și gândurile sale.
Scrierile deosebite și încărcate de inspirație apăreau din mânuirea condeiului, așezănd cu grijă cuvintele pe colile ce stau și acum ca mărturia acelor vremuri.
Mare parte din scrierile marelui român Eminescu au fost, sunt, și vor fi mereu ghid pentru neamul ales să se nască și să locuiască în „Grădina Maicii Domnului”.
Probabil că nimeni nu a descris și nu a prezentat mai bine în scrierile sale, așa cum a făcut-o Eminescu, descriind România și neamul românesc.
Se mai poate spune că mare parte din scriitorii ce l-au succedat pe Eminescu s-au inspirat din operele sale.
Născut la data de 15 ianuarie 1850 conform actelor publice, totuși într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849.
Locul nașterii, unde a și copilărit este satul Ipotești, județul Botoșani, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Romantismul lui Eminescu
Este foarte cunoscută povestea de dragoste a lui Eminescu cu Veronica Micle, fapt ce se regăsește în multe din scrierile sale literare, prin poezii, proză și scrisori.
În perioada 1869 - 1872 este student la Viena, urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).
Tot la Viena, în aceeași perioadă o cunoaște pe Veronica, femeia de care se și îndrăgostește când s-au reîntâlnit la Iași, cu toate că era căsătorită la acel moment.
În 6 august 1879 înceta din viață Ștefan Micle, soțul Veronicăi, la ceva timp Eminescu cerând-o în căsătorie, făcând și planuri în acest sens, însă nerealizabile.
Atât Eminescu, cât și apropiați ce au făcut notări la acea vreme, menționează și alte relații amoroase pe care le-ar fi avut.
Amintim din poeziile dedicate unei femei pe care o plăcea sunt „Pe lângă plopii fără soț” și „O rămâi”.
În perioada studiilor, în scrierile sale, Eminescu dedică din suflet rânduri doar cadrului didactic de limba și literatura română Aron Pumnul.
Fiind marcat de moartea celui ce i-a fost cu adevărat dascăl și „părinte” îndrumător, Eminescu compune poezia intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”.
O parte însemnată din viața sa Eminescu și-a petrecut-o la București, într-un oraș cosmopolit numit la acea vreme și „Micul Paris”.
Obișnuia adesea să meargă la restaurantul „Casa Capșa”, situat ca și acum pe Calea Victoriei, Nr. 36, locul unde să întâlnea cu prietenii săi, printre aceștia s-au numărat nume grele ale culturii secolului al XIX-lea, cum ar fi: Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Vasile Alecsandri, Nicolae Densușianu și alții.
Natura a fost cea mai mare sursă de inspirație în scrierile lui Eminescu, aspect vizibil în mai toate cărțile.
Teiul, simbolul parfumului și relaxării, unul din locurile unde scrisul prindea viață.
Aici putem aminti de renumitul Tei din parcul Copou, aflat în centrul orașului Iași, vechea capitală a Moldovei, teiul stă și azi mărturie, parcă fiind de strajă patriei.
În cariera sa de jurnalist Eminescu se alătură publicației „Timpul” din Bucucrești în anul 1877, ziarul oficial al Partidului Conservator.
Publicație cu care colaborează o perioadă ca redactor, contribuind la realizarea multor articole, mai ales pe teme economice și politice.
Prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid.
Implicarea lui Eminescu în jurnalism și politică i-au creat mari probleme, lideri politici ai acelor vremuri plănuind să-l oprească cumva, așa avea să apară sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”.
Și totuși Eminescu nu a fost pe placul tuturor!
Nu au fost puțini cei care i-au creat probleme lui Eminescu, cu această ocazie amintim câteva nume: Alexandru Grama, Alexandru Macedonski, Grigore Ventura și alții.
Titu Maiorescu fost un om dualist în viața lui Eminescu, fiindu-i în același timp prieten dar și dușman.
Problema Maiorescu nu se poate epuiza doar așa, ea trebuie tratată aplicat.
De altfel se întâmplă frecvent ca scriitorii să se urască și chiar să se șicaneze între ei.
O tristă și dificilă perioadă din viața lui Eminescu
Pe neașteptate, în vara anului 1883 Eminescu este afectat de primele probleme de sănătate.
La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, se interesează pentru remedierea problemelor apărute și este nevoit să solicite sprijin medical.
După scurt timp, adică la 28 iunie, starea sa de sănătate se agravează și este internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.
În luna octombrie a aceluiași an, cu sprijinul prietenilor, Eminescu este dus la un sanatoriu din Viena, unde se recuperează.
Însă, în toamna anului 1884 problemele reapar și este internat la spitalul Sf. Spiridon, la scurt timp revenind în activitate.
În vara lui 1886 din nou starea lui de sănătate se agravează, primind îngrijiri medicale la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
Transferat de la un spital la altul și primind diverse tratamente, în dimineața zilei de 15 iunie 1889 Eminescu pierde lupta cu boala, plecând pentru totdeauna la numai 39 de ani.
Cei ce au scris despre acest aspect negativ din viața lui Eminescu, au căutat să „despice firul în patru”, punând în evidență detalii, astfel lezându-i imaginea.
Eminescu a fost, este, și va fi pentru totdeauna Luceafărul literaturii române și lumina neamului românesc.
Autor text: Alexandru Coțarcă
Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga
Articol dedicat evenimentului cultural „EMINESCU, OM, GENIU și POET DIVIN”
Alexandru Coţarcă
4 ani în urmă
Pliant - verso
15 iunie 1889 - o zi nemărginită
În dimineața zilei de 15 iunie 1889, Mihai Eminescu, marele poet, prozator și jurnalist pleca dintre noi pentru totdeauna, lăsând în urma sa o uriașă zestre literară.
Cu România în suflet și-n trăiri, a colindat „în lung și-n lat” minunata țară pentru a cunoaște tot ce înseamnă această așezare și neamul ce dăinuiește aici de mii de ani.
Cu dorința de a cunoaște cât mai mult, întra în contact și dialoga cu oameni din toate clasele sociale.
Aproape orice întâlnire devenea pentru Eminescu sursă de inspirație, fiind totodată nerăbdator să aștearnă pe hărtie impresiile și gândurile sale.
Scrierile deosebite și încărcate de inspirație apăreau din mânuirea condeiului, așezănd cu grijă cuvintele pe colile ce stau și acum ca mărturia acelor vremuri.
Mare parte din scrierile marelui român Eminescu au fost, sunt, și vor fi mereu ghid pentru neamul ales să se nască și să locuiască în „Grădina Maicii Domnului”.
Probabil că nimeni nu a descris și nu a prezentat mai bine în scrierile sale, așa cum a făcut-o Eminescu, descriind România și neamul românesc.
Se mai poate spune că mare parte din scriitorii ce l-au succedat pe Eminescu s-au inspirat din operele sale.
Născut la data de 15 ianuarie 1850 conform actelor publice, totuși într-un registru al membrilor Junimii, Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849.
Locul nașterii, unde a și copilărit este satul Ipotești, județul Botoșani, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).
Romantismul lui Eminescu
Este foarte cunoscută povestea de dragoste a lui Eminescu cu Veronica Micle, fapt ce se regăsește în multe din scrierile sale literare, prin poezii, proză și scrisori.
În perioada 1869 - 1872 este student la Viena, urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți).
Tot la Viena, în aceeași perioadă o cunoaște pe Veronica, femeia de care se și îndrăgostește când s-au reîntâlnit la Iași, cu toate că era căsătorită la acel moment.
În 6 august 1879 înceta din viață Ștefan Micle, soțul Veronicăi, la ceva timp Eminescu cerând-o în căsătorie, făcând și planuri în acest sens, însă nerealizabile.
Atât Eminescu, cât și apropiați ce au făcut notări la acea vreme, menționează și alte relații amoroase pe care le-ar fi avut.
Amintim din poeziile dedicate unei femei pe care o plăcea sunt „Pe lângă plopii fără soț” și „O rămâi”.
În perioada studiilor, în scrierile sale, Eminescu dedică din suflet rânduri doar cadrului didactic de limba și literatura română Aron Pumnul.
Fiind marcat de moartea celui ce i-a fost cu adevărat dascăl și „părinte” îndrumător, Eminescu compune poezia intitulată „La mormântul lui Aron Pumnul”.
O parte însemnată din viața sa Eminescu și-a petrecut-o la București, într-un oraș cosmopolit numit la acea vreme și „Micul Paris”.
Obișnuia adesea să meargă la restaurantul „Casa Capșa”, situat ca și acum pe Calea Victoriei, Nr. 36, locul unde să întâlnea cu prietenii săi, printre aceștia s-au numărat nume grele ale culturii secolului al XIX-lea, cum ar fi: Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Vasile Alecsandri, Nicolae Densușianu și alții.
Natura a fost cea mai mare sursă de inspirație în scrierile lui Eminescu, aspect vizibil în mai toate cărțile.
Teiul, simbolul parfumului și relaxării, unul din locurile unde scrisul prindea viață.
Aici putem aminti de renumitul Tei din parcul Copou, aflat în centrul orașului Iași, vechea capitală a Moldovei, teiul stă și azi mărturie, parcă fiind de strajă patriei.
În cariera sa de jurnalist Eminescu se alătură publicației „Timpul” din Bucucrești în anul 1877, ziarul oficial al Partidului Conservator.
Publicație cu care colaborează o perioadă ca redactor, contribuind la realizarea multor articole, mai ales pe teme economice și politice.
Prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid.
Implicarea lui Eminescu în jurnalism și politică i-au creat mari probleme, lideri politici ai acelor vremuri plănuind să-l oprească cumva, așa avea să apară sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”.
Și totuși Eminescu nu a fost pe placul tuturor!
Nu au fost puțini cei care i-au creat probleme lui Eminescu, cu această ocazie amintim câteva nume: Alexandru Grama, Alexandru Macedonski, Grigore Ventura și alții.
Titu Maiorescu fost un om dualist în viața lui Eminescu, fiindu-i în același timp prieten dar și dușman.
Problema Maiorescu nu se poate epuiza doar așa, ea trebuie tratată aplicat.
De altfel se întâmplă frecvent ca scriitorii să se urască și chiar să se șicaneze între ei.
O tristă și dificilă perioadă din viața lui Eminescu
Pe neașteptate, în vara anului 1883 Eminescu este afectat de primele probleme de sănătate.
La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, se interesează pentru remedierea problemelor apărute și este nevoit să solicite sprijin medical.
După scurt timp, adică la 28 iunie, starea sa de sănătate se agravează și este internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”.
În luna octombrie a aceluiași an, cu sprijinul prietenilor, Eminescu este dus la un sanatoriu din Viena, unde se recuperează.
Însă, în toamna anului 1884 problemele reapar și este internat la spitalul Sf. Spiridon, la scurt timp revenind în activitate.
În vara lui 1886 din nou starea lui de sănătate se agravează, primind îngrijiri medicale la ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
Transferat de la un spital la altul și primind diverse tratamente, în dimineața zilei de 15 iunie 1889 Eminescu pierde lupta cu boala, plecând pentru totdeauna la numai 39 de ani.
Cei ce au scris despre acest aspect negativ din viața lui Eminescu, au căutat să „despice firul în patru”, punând în evidență detalii, astfel lezându-i imaginea.
Eminescu a fost, este, și va fi pentru totdeauna Luceafărul literaturii române și lumina neamului românesc.
Autor text: Alexandru Coțarcă
Mihai Eminescu, fotografie realizata de Jan Tomas (1841-1912) în 1869, la Praga
Articol dedicat evenimentului cultural „EMINESCU, OM, GENIU și POET DIVIN”
Folosim cookie-uri strict necesare pentru autentificare si securitate. Cookie-urile pentru preferinte,
analitice sau marketing rulează doar dacă alegi să le accepți. Poți schimba oricând alegerea.
Politica de cookie-uri
Strict necesareNecesare pentru autentificare, securitate, sesiune, preferinte cerute explicit si salvarea consimtamantului.
PreferintePăstrează opțiuni de afișare și personalizare care nu sunt esențiale pentru funcționarea de bază.
AnaliticeNe ajuta sa intelegem agregat cum este folosit site-ul si ce trebuie imbunatatit.
MarketingPermite măsurarea campaniilor și conținut personalizat de promovare, dacă va fi activat.
Rândurile citate nu-i aparțin lui Anders ci unui agarici (Serge Carfantan) care pretinde că "producția" amintită a fost inspirată din "Învechirea omului"!