Doru Piroi

ARMATA RSRS - partea a V-a. Nu a fost de mirare că am greșit unui băiat injecția și omul a făcut un flegmon urât. Doctorul Aldea l-a consultat și a început să îmi reproșeze, dar pe un ton mai mult didactic, fără vreo răutate. Numai că mie, în acel moment, mi-a plesnit o coardă. Am început să urlu la el. Am început să plâng, să fiu isteric, într-o stare de neconceput pentru mine. Pentru prima și ultima oară în viață, am avut o criză de nervi autentică și sănătoasă: - Nu mai pot! Vă bateți joc de mine! Eu nu mai dorm, nu mai am timp să mănânc, de trei luni de zile sunt în priză, mă folosiți aici ca pe un robot. Ei bine, nu mai fac nimic! Puteți să mă trimiteți pe șantier cu pușcăriașii, nu-mi pasă deloc! Am zis toate astea, (ba chiar mult mai multe lucruri pe care nu le pot scrie) și am ieșit dramatic din cabinet, trântind ușa cât am putut de tare. Voiam neapărat să fumez. Aldea a venit repede după mine, m-a prins de umeri și m-a lipit de perete. Am dat iar să urlu iar, isteric dar el mi-a pus o mână peste gură: - Gata, oprește-te. Respiră! Taci, gata, am înțeles. Acum taci un pic. M-a fixat cu privirea lui albastră preț de un minut. - Te-ai potolit? Sigur? Acum hai cu mine. M-a târât de mână ca pe un copil care nu vrea la grădiniță. Aproape că m-a luat pe sus. M-a dus la noul comandant! A intrat la el fără nicio bătaie la ușă sau alte formalități cazone. Tânărul maior s-a speriat. Aldea l-a luat repede: - Îmi pierd și ultimul om, maiorule! Omul ăsta nu mai poate lucra singur. Vreau imediat să am cel puțin 3 oameni noi. Acum! Iar pe el îl vreau în concediu, acum! Să mi-l trimiți acasă, cel puțin o săptămână, s-a înțeles? - Stați, stați un pic…. M-ați luat prea repede. Ce s-a întâmplat, de fapt? a întrebat omul, ca sculat brusc din somn. - Să vă spună el! - Spune, soldat! - Domne, eu nu mai pot! De trei luni de când am venit, am muncit zi și noapte. Nu am avut nicio zi să dorm măcar 4 ore. Mă culc la 2, poate și la 3, mă scol la 5. Am mult prea multă treabă de făcut. Sunt copleșit, sunt absolut distrus…. Apoi am început să plâng ca o fetiță de trei ani. Nu mă mai puteam opri. Îmi dădeam seama cât de ridicol eram, știam că trebuie să mă opresc dar nu exista niciun fel de metodă să pot să o fac. Toată frustrarea, toată starea mea de oboseală și imensa responsabilitate pe care o purtam cu mine, a erupt în acel plâns zguduitor, umilitor și de neoprit. Medicul Aldea era doar detașat cu jumătate de normă la unitatea din Zalău. El era internist la Spitalul Militar din Cluj. Așa că efortul lui de a asigura cât de cât o funcționare decentă a infirmeriei era și el pe jumătate. Cu toate astea, ținea foarte mult la mine. Așa că a doua zi după marea mea criză de plâns isteric, a venit triumfător la mine cu un ordin de serviciu: - Răzvan, pleci în misiune la București! Ai zis că tatăl tău e prin cinematografie, nu? Eh, te duci și îmi aduci aici filme documentare despre igienă, boli transmisibile, protecție sanitară și de-astea. Stai cât e nevoie. Până pleci însă, îmi cauți 3 ostași pentru infirmerie. Ai grijă ce-mi aduci aici, acum ai de unde alege. Te sfătuiesc să cauți băieți cu bacalaureat. Ai grijă, nu ai voie să aduci studenții de la teologie, și nici maghiari. Da, nu te mira, nu e voie, nu mă lasă… E o porcărie, dar așa e treaba, nu pune întrebări… Da, o mare porcărie. Știam doi băieți perfecți, dar unul era student teolog, Marin Dumitru, și pe celălalt, pe care îl consideram ideal, îl chema Erno Szilagyi. Deci nu. Însă ghinionul nu doarme. El stă mereu în colțurile întunecate unde nu-l vezi, la pândă ticăloasă, și-ți sare la beregată când crezi că l-ai biruit. Un alt soldat a fost trimis în rezervă pentru că în cea de-a doua zi de armată și-a tăiat venele. A fost internat la Psihiatrie, la Cluj, și a venit triumfător cu hârtia de lăsare la vatră cu care s-a lăudat la toți colegii săi. Apoi, ostentativ, și-a făcut bagajele în fața lor cântând vesel și lăsând să se înțeleagă că a fost o manevră. Aldea a aflat și m-a băgat imediat în ședință: - Răzvane, greul abia acum începe. Nu mai poți pleca deocamdată. O să avem o epidemie de simulanți sinucigași. Așa se întâmplă întotdeauna când apar cazuri de-astea. Fii atent, fii foarte atent! Mai ales noaptea, vor veni militari cu venele tăiate. Uite ce ai de făcut. Mai întâi, imediat te duci prin unitate și sortezi trei băieți educați, voinici și curajoși, care să nu fie căcăcioși. Sigur, nu ai cum să știi că sunt așa doar dacă te uiți la ei dar mergi pe instinct. Stai un pic de vorbă cu ei, apoi adu-i la mine. Pe urmă, când apar cazurile, te uiți foarte, dar foarte atent la tăietură. Dacă vezi că sângele curge pulsatil, adică în valuri, cum e pulsul, e nasol, înseamnă că a ajuns la arteră. Atunci imediat pui garou exact pe rană, strâns, și chemi Salvarea să-i ducă la spital. Nu ai voie să pierzi nicio secundă, clar? - Clar! - Băi pruncuț, dar imediat! Asta ne mai trebuie acum, încă o sinucidere! Însă dacă vezi că sângele curge lin, fără pulsații, sperie-i! Dă-le de înțeles că nu vrei să îi salvezi! Nu te teme, nu vor păți nimic, înseamnă că și-au tăiat doar pielea. Ăștia or să fie cei mai mulți. Bagă-le spaima în oase, spune-le că or să moară și că nu vrei să-i ajuți. Ei nu vor știi că nu sunt în pericol și vor începe să intre în mare panică. Vor sări să te bată. De-aia zic, ia-ți lângă tine niște băieți care pot duce o tăvăleală, să te protejeze. - Dar de ce să-i sperii? De ce să mă expun la bătaie? - Pentru că dacă nu-i sperii, nu se vor opri niciodată. Crede-mă, pruncuț, am atâta experiență cu ei…. Am plecat imediat în căutarea băieților. După nici o oră, am găsit niște flăcăi zdraveni, rumeni la față și rotunjori la brațe. Le-am propus să vină infirmieri. Au acceptat imediat, mai să mă pupe toți! I-am dus la Aldea, el a vorbit cu fiecare în parte, le-a dat sarcini și i-a învățat să stea pe lângă mine să mă protejeze. Eu i-am învățat apoi să facă injecții, să sterilizeze, să facă curățenie, dar mai ales să învețe poziția de forță cu care trebuiau tratați toți cei din infirmeria aia blestemată. Și chiar în noaptea aia a început balamucul. Primul care a venit a fost adus pe brațe de doi colegi de-ai lui, la 12 noaptea. Era dintre cei din batalionul de pușcăriabili. Urla ca dementul: - Îmi bag p***, vreau să mooor, nu mai vreau să trăieeesc!!! Cu greu stătea să-i văd rana. L-au imobilizat toți cei de lângă mine, adică 5 zdrahoni, eu i-am șters mâna de sângele ce curgea șiroaie, și am văzut cum că fluxul era lent și constant. Puteam fi sigur că nu era nimic grav, era doar o ”ciupeală”, omul doar și-a tăiat un pic pielea. - Tăticule, i-am zis eu calm, e grav! Dar, dacă vrei tu neapărat să mori, așa o să fie. Îți respect dorința ta. Dar o să te punem să stai într-o magazie, să nu te vadă nimeni cum dai colțul. Ar face impresie…. Bineînțeles că imediat a sărit la bătaie, într-o criză turbată de panică. Noroc că era pirpiriu. I-am făcut un calmant puternic, parcă un Ciclobarbital, și l-am dus într-o anexă izolată, cu câteva paturi. Pe drum, i-am mai zis: - Ți-am făcut un somnifer, așa, de milă, să mori plăcut. O să iasă tot sângele din tine și nici nu ai să simți nimic. Dumnezeu să te ierte. Injecția își făcea efectul, omul nu mai putea să se zbată deși ar fi vrut. I-am trimis pe colegii lui înapoi la somn și le-am zis: - Să le spuneți tuturor că soldatul va muri, conform cu propria lui voință. Eu nu am niciun amestec aici. Oamenii s-au uitat la mine cu un amestec de oroare, frică și scârbă și au plecat îngroziți de-a binelea, fără să mai zică ceva. ”Perfect!” mi-am zis. Noii mei colegi, care nu știau tactica, erau și ei uluiți. Vasilică, cel mai isteț dintre ei, a izbucnit: - Băi Răzvane, ce faci tu e odios! Eu nu mai stau aici, prefer să merg înapoi. Nu am mai văzut așa ceva…. A trebuit să le explic ceea ce m-a învățat Aldea. S-au dumirit și au intrat și ei în strategie. După ce pirpiriul meu sinucigaș a adormit, i-am dezinfectat rana, l-am pansat cu grijă. La o oră, i-am schimbat pansamentul și am văzut că sângerarea se oprise. Deși au mai venit vreo doi-trei cu mici tăieturi, am reușit cu toții să stopăm epidemia de ”sinucideri”, în cel mai dur mod cu putință. Dar, în același timp, și în cel mai eficient. Peste trei zile eram în tren către casă. - va urma -

ARMATA RSR - partea a IV-a. (ceva mai lungă, scuze....) La nici o săptămână de când am intrat în cea infirmerie, eram deja în mijlocul acțiunilor. Învățasem să palpez un abdomen, să iau temperatura fără să pot fi păcălit, să triez pentru consult pacienții internați, să fac injecții intramusculare, să distribui medicația și altele de-astea. Astea îmi plăceau, mă făceau să mă simt util. Ce nu puteam să sufăr, ce mă speria cel mai tare era contactul cu acei militari pușcăriabili cu care aveam permanent de-a face. Starea lor de mizerie interioară și exterioară, simulările lor patetice, minciunile, felul lor de a comunica, de a vorbi, toate astea mă exasperau. Eu nu mai întâlnisem așa alcătuire de oameni și nici nu credeam că ei chiar există. Doctorul Aldea însă mă încuraja: - Răzvănel, nu uita, tu ești bossul aici. Nu trebuie să ai niciun fel de sentiment față de ei. Știi bine că toți încearcă să scape de muncă și să stea cât mai mult internați, așa că nu te lăsa convins de nimeni. Te uiți la ei doar din punct de vedere medical. Niciun sentiment, te rog! Nici bun, dar nici rău. Obiectiv, și atât! Dar cel mai important lucru, nu te lăsa intimidat de ei! Aici e cheia. Trebuie să fii mai puternic decât ei și să nu te sperii, indiferent ce se întâmplă, indiferent de amenințări și agresivitate. Nu are ce ți se întâmpla, aici ești protejat. Asta era greu. Dar mă uitam la colegii mei, Dorin și mai ales Fală. Ei erau deja temuți și aveau un aer de semizei. Erau foarte duri. De exemplu, dacă cei internați nu-și cărau vasele de resturi de mâncare înapoi la sala de mese, Fală o răsturna în mijlocul salonului sau chiar în paturile celor desemnați pentru treaba asta. Dacă nu curățau WC-ul, nimeni nu primea mâncare, etc… Cei care erau acceptați încă o zi de internare trebuiau să facă ”sectoare”, adică șmotru la sânge în salon sau în anexe. Așa că era cât de cât curat în infirmerie. Munca însă era continuă, de la 5.30 la 24. Non-stop. Țin minte că îmi puteam permite doar o pauză de 30-40 de minute, pentru țigară, duș, wc și mâncare, undeva la ora 14, când doctorul făcea vizita. Dar după trei săptămâni, cei doi colegi s-au eliberat și am rămas singur. Eram îngrozit. Și tocmai asta m-a ajutat să devin extrem de dur, de alert și foarte eficient. Eram un camion. Am devenit atât de fioros încât atunci când intram în salon, se lăsa o mare tăcere și majoritatea celor din paturi se prefăceau că dorm. Însă era un calvar. Cu tot sprijinul bunului doctor Aldea, nu puteam face față. Dar nici nu voiam să mă arăt slab, așa că nu comentam nimic. Făceam treaba a cel puțin 4 oameni. Nenorocirea cea mai mare era că în acea unitate militară, la acel moment, nu mai exista niciun alt militar să nu aibă cazier, ca să poate fi acceptat în infirmerie ca sanitar. Așa că… Imediat după plecarea colegilor mei, a erupt o epidemie de scabie suprainfectată în tot batalionul de muncă. Asta înseamnă că oamenii aveau cam toți râie. Nu veneau la medic și se scărpinau până la sânge și infectau locul. Apoi nu aveau încotro și veneau la infirmerie. Aveam peste 40 de internați care primeau de la mine injecții dureroase cu penicilină G. De trei ori pe zi, câte 40 de injecții. Când să faci restul? Când să faci fișe, când să iei temperatura asistată, când să le aduci mâncare, când să dai restul medicației, când să sterilizezi, când supraveghezi restul? Ei bine, le făceam pe toate. Eram un monument de eficiență. Dar totul s-a schimbat brusc. În mijlocul unei nopți de octombrie, în cel mai dulce moment al somnului, o scurtă rafală de Kalașnicov a trezit toată unitatea. La 3 minute după ea, mi-a sunat soneria de alarmă de la intrarea în infirmerie. Am coborât speriat. Ofițerul de serviciu, desfigurat, aproape plângând, a început să țipe la mine: - Vino repede cu mine, am un militar care s-a împușcat în cap !!! Am alergat la postul de santinelă. La lumina unei lanterne, am văzut un corp căzut de care era desprins aproape o jumătate de cap. O baltă de sânge acoperea o bucată de scalp detașată și o mandibulă desprinsă. Pe jos, împrăștiat pe câțiva metri, bucăți de creier, amestecat cu păr și pământ și o dungă groasă de sânge. Ofițerul plângea, urlând îngrozit. - Fă cevaaaa!!! a strigat el, răvășit, la mine. Speriat de moarte, i-am răspuns, țipând și eu la el: - Ce vreți să-i fac?! Să-l fac viu?? Asta nu se mai poate, nu vedeți că nici nu mai are cap? E dus! După câteva secunde, ofițerul se propti de un zid și începu să plângă, urlând de oroare și de panică: - De ce, de ce s-a întâmplat așa ceva pe serviciul meu ??…. În mai puțin de o oră, au sosit de acasă comandantul, șeful de stat major, secretarul de partid, CI-stul regimentului și doctorul Aldea. El, în civil. Au făcut roată în jurul cadavrului pe care eu l-am acoperit cu o pătură. Și ei erau în panică, fumau și tăceau. Nu știau bine ce era de făcut. Era ora 4.30 dimineața și peste o oră se dădea deșteptarea tuturor. Aveau o oră să decidă ce era de făcut. - Ofițer de serviciu, raportează! a ordonat secretarul de partid, un colonel în pragul pensiei,cu chipul schimonosit de frică și de oroare. - Raportez: deci nenorocitul a primit o scrisoare ieri. I-a citit-o un coleg. Era scris acolo că i s-a mai deschis un dosar penal, pentru viol. A tăcut de atunci, nu a mai vorbit nimic. A intrat sentinelă la 1. Și-a sprijinit patul pistolului-mitralieră de zid, și-a băgat țeava în gură și a tras, sprijinindu-se cu degetele pe trăgaci. În cădere, nu știu cum, și-a dizlocat mandibula. Eu am auzit rafala la 2.30. Am alergat aici, l-am văzut pe jos, m-am panicat, am fugit la infirmerie, l-am luat cu mine pe soldatul de acolo și am ajuns iar aici. Am constatat decesul. Asta e tot ce știu și ce-am făcut, a zis. - Trebuie să raportăm la comandamentul Armatei a patra, a zis CI-stul. - Am raportat deja, a zis și comandantul. - Bă comandante, tu ești nebun? Și de ce nu ne spui? O să vină generalii și noi stăm ca boii aici! Mișcă-te, că o belim toți! O să iasă iureș mare de tot! Actele sunt în regulă? Suntem pregătiți pentru o asemenea vizită? - Pă dracu, în regulă, a replicat el gânditor. Oricum, am belit-o. Aici iese cu tribunal militar. E un eveniment deosebit. Apoi imediat, a ordonat scurt: - Luați-l și duceți-l în atelierul mecanic, să nu-l vadă nimeni. Puneți santinelă, curățați locul și prezentați-vă imediat la posturi. Aveți maximum două ore să puneți actele în ordine, să faceți lună unitatea și să arate toți perfect. Executarea! S-au topit toți. Doctorul Aldea și cu mine am adus o targă, l-am pus pe nefericitul soldat în ea și l-am cărat într-o cameră ascunsă a atelierului mecanic. Apoi mi-am legat o cârpă curată la gură și nas și cu o pensetă am cules toate părțile din creier, toate bucățile de scalp și toate urmele lăsate de împușcătură. Le-am pus într-o cutie metalică de instrumentar, lângă cadavru. Totul, la lumina a două lanterne. La 5 s-a dat deșteptarea. Toți ofițerii au fost chemați la alarmă. De la 5.30, toată lumea urla și se agita. Soldații erau mai mult decât speriați și agitați. Medicul Aldea și cu mine am trezit toată infirmeria, am sărit peste tratamentul de dimineață și ne-am ocupat de curățenie și fișele de internare. Într-o oră, totul era pus la punct. Noi arătam bine. La 9 au sosit și generalii. Nici nu au vrut să stea la primirea oficială, cu gardă de onoare și protocoale inutile. Au mers cu ofițerii cei mai înalți la atelier, să-l vadă și ei pe defunct, apoi s-au oprit la comandant în birou. Au ordonat să se prezinte toți cei care au avut de-a face cu acel om. Ne-au chemat pe medic și pe mine. Când am ajuns noi, toți erau deja acolo. Erau doi generali, unul cu o stea și celălalt cu trei. Nu le mai știu numele. Erau calmi, serioși, gravi. Sigur din altă croială. Nu se răsteau. Aveau înțelegerea deplină a poveștii, pesemne că au mai trecut prin așa ceva. - Tovarăși, spuse Trei Stele, mă tem că povestea asta e o piatră de moară ce vă va atârna de gât. Acel militar nu trebuia să aibă armament, sau, dacă avea, nu trebuia sub nicio formă să aibă muniție. Sub nicio formă! El avea cazier, era condamnat, deci, conform regulamentului, nu putea face de gardă. O liniște grea s-a lăsat peste toată camera. Toți ofițerii se uitau la comandantul unității. - Tovarășe general-colonel, vă raportez următoarele: ultimul contingent de recruți a fost doar cu cazier, astfel că în tot efectivul nostru recent, sunt doar 6 oameni fără, pe care îi folosim la serviciile vitale: biroul de front, infirmerie și curierat. În acest caz, era imposibil să asigurăm paza armată a unității altfel decât cu ei. Ceilalți ostași din seriile vechi sunt la munci agricole, undeva în Bărăgan, iar noi am fost obligați să-i trimitem pe toți cei vechi acolo. Din contingentul nou am sortat pentru gardă doar pe cei cu infracțiuni minore, cu condamnări mici, fără crime cu violență. E tot ce am putut să fac. - Dar ați încălcat regulamentul, tovarășe. - Da, admit asta, însă era caz de forță majoră. - Admit și eu că e o scăpare total anapoda a serviciului de recrutare. Aici, chiar dacă e batalion special de muncă, trebuie și niște militari educați și curați. Cum se descurcă serviciul de infirmerie, tovarășe maior medic? Aldea al meu, relaxat, stând jos, așa civil și pletos cum era el, mi s-a părut de un curaj extrem: - Ca dracu. Am doar un soldat în termen care face toată treaba, într-un regiment de 1200 de oameni prezent în unitate. Și asta pentru că nu am de unde să iau alții. E inadmisibil, tovarășe general. Suntem în deficit de medicamente, instrumentarul e pe spongi, dacă ni se mai sparg seringi putem închide șandramaua. Apoi politica de recrutare e de neînțeles. De neînțeles și disperarea asta cu muncile agricole, acolo ne-am plecat toți militarii din ciclurile vechi. Ce caută băiatul ăsta, cu cazier curat, cu liceu de muzică, cu bacalaureat printre delicvenți și criminali? Toată gestionarea acestor efective e deplorabilă. Așa că, dacă noi am fi avut cât de cât o administrare cumsecade, am fi depistat la timp depresia acestui ostaș. Însă noi ne lovim de epidemii de scabie care ne solicită la maximum, avem dificultăți reale să menținem printre ei igiena, nu avem timp fizic de alte investigații. Ofițerii cei mai curați, cei mai buni, de asemenea la munci…. Tot ce s-a întâmplat azi se putea evita dacă recrutarea se făcea cu cap. - Tovarășe maior, sigur, aveți dreptate dar cum să recrutăm oameni fără cazier, eventual cu bacalaureat și educați, ca să îi amestecăm cu pușcăriași? Până la urmă, aici e un fel de batalion disciplinar, nu? Bun, nu oficial, dar se știe că Caracal nu mai face față…. - Nu știu, tov. general. Creați două subunități, una cu ei, pe care să-i trimiteți doar la muncă pe șantiere sau unde vrea conducerea, și alta care să poată gestiona toată această unitate. Și calitatea ofițerilor poate fi îmbunătățită, a mai zis bravul meu doctor, omul cel mai cerebral și mai curajos. Generalii s-au uitat unul la altul și parcă-și spuneau ” are dreptate”. - Da, păi vom analiza. Vom trimite o autospecială să-l ia. Strângeți-i omului toate efectele sale și înștiințați familia. Corpul va fi depus la morga spitalului militar din Cluj. Să vină să-l ridice de acolo. Urmarea a fost imediată și destul de inteligentă. În aceeași curte, s-a creat o altă subunitate unde au venit băieți cu liceu și studenți de la toate facultățile de teologie din țară. Au venit ofițeri foarte tineri, absolvenți ai academiei militare, cu drag de haina militară, care i-au schimbat pe alții gen Crăciun sau Tudose. Și comandantul a fost înlocuit. Ambianța era alta. Totul s-a schimbat. Felul de a vorbi, lumina din ochii ostașilor, au apărut săpunuri, sprayuri, se cânta seara frumos, se râdea decent…. Puteai întâlni tineri interesanți, umani, la care să nu fi nevoit mereu să te răstești. Doar un lucru nu se schimbase: bietul Răzvănel era în continuare singur în infirmerie, muncind dement, nedormind, făcând de unul singur ceea ce ar fi trebuit să facă o echipă medicală. Nu știu exact ce treabă administrativă trebuia soluționată ca eu să pot avea colegi. Așa că nivelurile mele de oboseală, stres și frustrare erau deja pe avarie. - va urma -

ARMATA RSR - partea a III-a. Medicul Aldea s-a dat jos de pe canapea, a venit în fața mea, mi-a întins mâna zâmbind și s-a recomandat. - Sunt medicul Ioan Aldea. Eu o să fiu tăticul, mămica și zâna ta protectoare. Te rog să te liniștești, ești pe mâini bune. Cum te cheamă - Răzvan Georgescu. - De unde ești, Răzvănele? (Ce prost ești, mă Tudose, gândeam eu.) - Din București, dar am fost sfătuit să nu vă spun. - Hahahaha, ce tare…! Da, am reputația că nu mă înțeleg cu bucureștenii. Asta pentru că a trebuit să accept o pilă și omul era varză. În fine…. Deci ai liceul terminat…. - Da, liceul de muzică George Enescu. - Știi să cânți la vreun instrument? - Am făcut vioară. - Da? ce fain!… și unde e vioara? - Acasă…. - Tu n-ar fi trebuit să studiezi la ea zilnic? Nu așa faceți? - Ba da…dar… - Lasă, nu te îngriji. Dacă faci treabă bună aici, o rezolvăm. Îmi venea brusc să plâng. Nu intrasem decât de maximum o oră în armată și deja voiam să dezertez. Dar omul din fața mea mi-a reaprins speranța, arăta uman, gândea uman și, mai presus de toate, zâmbea cu înțelegere. - Răzvane, uite cum stăm: Probabil că ai vreo rudă fugită în străinătate, mai nou ne vin și recruți cu asemenea probleme, iar noi nu știm ce să facem cu ei pentru că sunt din cu totul altă categorie decât ce avem pe aici. Dar nu am avut niciunul din București, care să aibă bacalaureat și să termine un liceu de vocație. Eu am mare nevoie de tine. E mult de muncă dar e o muncă bună, utilă tuturor. Poate fi chiar frumoasă. Dacă ne înțelegem, și sper sincer că da, atunci nimeni nu te va deranja, nimeni nu poate să-ți facă vreun rău și nimeni nu mi te poate lua de aici. Singurul tău superior voi fi eu. Ai înțeles ce ți-am zis? - Am înțeles, să trăiți! am țipat eu la el, după cum învățasem. Doctorul Aldea a râs, cu un râs cald, uman, patern: - Las-o, mă pruncuț! Eu sunt medic, da? Oi fi și maior dar țin mai mult la medicină decât la armată. Mie-mi vorbești normal, te rog, bine? - Bine, mulțumesc mult domnule doctor! Sunt speriat rău și nu prea știu cum să mă port. - Da, știu, așa e la început! Dar te vei obișnui repede și o să fie bine. De altfel, o să ai atâta treabă încât nu o să mai ai timp de gânduri negre. Acum hai să te prezint celor doi colegi ostași și să te plimb pe aici, să înveți ce vreau de la tine. M-a dus apoi într-o cameră de vizavi, unde i-am întâlnit pe ceilalți doi sanitari. Erau în plin proces de sterilizare a seringilor și instrumentelor medicale. Unul le spăla cu o soluție albă și le clătea, iar celalalt le punea pe tăvi într-o etuvă cu aburi și într-o autoclavă. - Băieți, el e Răzvan, noul vostru coleg! El e Dorin și el e Fală. Dorin era un băiat bălai, rumen în obraji, cu un aspect plăcut de sas prosper. Fală era mai în vârstă, era înalt și bine trăit, avea o mustață groasă și părea mai degrabă un medic sau un inginer. - Păi era și cazul, au spus ei. Noroc, băiete, bine ai venit. Treci aici și spală seringile astea că am multe altele de făcut, mi-a zis Dorin. - Da, dar nu știu cum. Trebuie să mă învățați. Și încă nu am vizitat incinta… - Da, a zis și dr. Aldea, nu i-am arătat nici unde să stea…. - Domn doctor, avem o groază de făcut azi. Lăsați vizita, o sa înțeleagă el mai încolo, acum avem nevoie aici. - Bine, vă las cu el. Și atenție! Vreau să fiți ca frații. - Nicio grijă, au răspuns ei. Nici nu a plecat medicul și blonduțul m-a luat tare: - Fii atent, îți arăt doar o dată! Tot ce am să te învăț, o sa fie doar o dată. Nu avem timp de prostii, trebuie să prinzi repede tot. Uite, pistonul îl speli așa, camera seringii așa. Clătitul e foarte important, uite cum se face. Vezi? Acum pui tifon pe tăvi, le așezi întotdeauna pe perechi și bagi la sterilizat. Seringile la etuvă, restul în autoclavă. Fală, care nu scosese niciun sunet, s-a uitat la mine zâmbind. - Hai mă, că stau eu cu tine un pic. Te mai învăț eu câte ceva. - Mulțumesc, am răspuns eu speriat. Știți, totul e prea rapid. Nici nu m-am dezmeticit. Acum două ore mă trezeam într-un hotel și acum…. - Da, ei, păi trebuie să te obișnuiești, e spre binele tău. Aici e nebunie totală. Nu te prea ajută văicăreala! Am spălat seringi și instrumentar timp de o oră. Fală era un bănățean calm, adora poveștile și zâmbea des. M-am împrietenit cu el imediat. Mi-a zis povestea lui. Era chiar asistent medical de profesie. A fost amânat timp de șase ani printr-o șmecherie complicată dar nu a mai putut amâna și al șaptelea an. Avea 25 de ani, deja, era și el din prima zi în infirmerie, avea și el un frate fugit în Germania, la fel ca mine, și mai avea doar trei săptămâni de militărie. Și Dorin la fel, tot cu un frate în Germania. Fală avea bacul luat și un curs de asistenți medicali. Dorel avea doar 10 clase dar și el avea o diplomă de asistent medical militar, luată la un curs de trei luni în Oradea, imediat după ce a venit în armată, trimis acolo chiar de Aldea. - Aoleu, e ora gustării. Hai să vezi cum facem cu mâncarea pentru internați. Am coborât rapid infirmeria. După colțul ei, era sala de mese. Mirosea a mucegai și a sodă. Am intrat în bucătărie. Eram uimit de tot ce vedeam. Acolo, un subofițer s-a luat imediat de mine: - Bă p***, tu de ce nu ai însemne? Unde-ți sunt petlițele? De ce nu saluți când intri? De ce n-ai cuc? Te ia mama dracu, soldat, cum vii tu așa la mine în bucătărie? Ia prezintă-te acum, degrabă, la ofițerul de serviciu! Fală, care se înderpărtase un pic de mine, a venit repede să mă salveze. - Stai mă nea Stelică, e cu mine. Azi a sosit. E noul sanitar, lasă-l. - Aaa, bine! Dar nu-l mai plimba mă, așa! E total neregulamentar! - Lasă-mă nene, purceaua zace moartă în coteț și matale mă iei cu regulamentul. Hai mă, vino încoa! mi-a zis Fală, trăgându-mă după el. Și nu mai beli ochii ca picat din lună. Stai aproape! Avem treabă! Va urma - ?

ARMATA - partea a doua. - Băiete, ai picat aiurea aici. Dar nu-i nimic. O să te băgăm sanitar la infirmerie. Tudose, ia-l și du-l acolo, dă-i un pat și îmbracă-mi-l curat! Dă-i-l în primire doctorului Aldea și întoarce-te și raportează. Mi-am luat valiza și lt. Tudose, un tânăr șmecher cu un zâmbet bășcălios pe față, m-a dus prima dată la el în magazie, să mă îmbrace din stoc și sugă ceva dintr-o sticlă galbenă. După ce m-a îmbrăcat frumos, în costum nou-nouț, după ce m-a încălțat în bocanci rigizi ca din fier, m-a pus la birou, în fața lui, să mă chestioneze: - Bă, și tu chiar nu știai unde vii? - Nu. - Păi aici e ”diribau”. Aici vin cei care sunt condamnați la pușcărie să facă șantier. Fac mai întâi săantier, apoi pușcăria. Și ofițerii sunt cu probleme. Așa că ai cam carcalisit-o, puișor. - Adică și dumneavoastră? - Da. Mi-a murit unul la instrucție, a zis el zâmbind sadic. Apoi a deschis un sertar de metal din birou și a depus acolo de la distanță un scuipat cât o meduză. Apoi a închis cu grijă sertarul. - Să nu crezi că dacă te-au pus la infirmerie, o să o duci bine. O să ai la treabă de nu ai să-ți vezi curul. Iar voi, șmecherii de București, nu prea sunteți obișnuiți cu munca! A avut mare dreptate. Ce am trăit în chiar primele zile, a fost un calvar. Un coșmar. O tortură…. Dar ajungem și-acolo... Bravul locotenent Tudose m-a înțolit cu un costum militar nou-nouț, cu chiloți albaștri de pânză, cămașă, pantalon și veston de iarnă, bocanci cu șiret și bonetă. Toate hainele miroseau a țuică, Dumnezeu știe de ce. Omul a stat ceva să-mi caute boneta, am măsura 60 la tărtăcuță. A trebuit să se suie pe o masă ca să ajungă la cel mai înalt raft. Între timp, îmi înjura familia, mormăit și agasat, menționând faptul că sigur am rahat în cap, de e așa de mare. Sau, mai zicea el acolo sus pe masă, poate că am înghițit o grenadă când eram mic. M-am uitat în oglindă cu speranța că aș arăta ca un soldat din filmele americane. Arătam ca un puișor speriat, tăvălit prin mocirlă de un dulău fără suflet. - Arăți ca un că**t, m-a încurajat vesel omul meu, trăgând vârtos dintr-o țigară infectă. - Auzi mă, dar tu nu ai țigări? Mă lași să fumez Carpați? - Nu, nu am, nu fumez, l-am mințit eu, ofensat că se luase de familia mea. - Ești fraier, mi-a mai zis. Hai, să te predau doctorului. Am mers emoționat la infirmeria regimentului. Am urcat la etaj, unde scria ”Cabinet de consultații”. - Stai aici, mi-a zis. Apoi și-a revizuit ținuta, și-a scos boneta, și-a aranjat părul, și-a dres vocea, și-a compus o față omenoasă, a ciocănit ezitant și a intrat. Am auzit imediat un om urlând brusc. Tudose a ieșit după o secundă, repezit. - Are un client. Mai stăm un pic. Era vădit emoționat. Nu se simțea bine acolo, unde totuși era un loc mai curățel, mai ”civil”. - Vezi să nu-i zici doctorului Aldea că ești din București, că nu-i plac răgățenii. - Păi și dacă mă întreabă, ce fac? - Ee, dacă te întreabă, îi zici. Dar n-o să te întrebe, îl știu eu. După 3 minute, pacientul, un civil, plecă. Tudose era încurcat, nu știa dacă să intre sau nu. Se tot codea. - Hai mă, Tudose, intră odată! se auzi de după ușa închisă. Am intrat apoi amândoi. Medicul stătea așezat pe canapeaua de consultații, bălăbănindu-și picioarele. Avea un halat alb, imaculat și un stetoscop de gât. Făcea contrast mare cu tot ce văzusem prin unitate. Omul arăta din alt film, era realmente pletos, iar din privirea lui albastră reieșea clar că avea activitate cerebrală. - Zi, Tudose! - Toarășe maior, raportez: mi-a ordonat toarășul lentcolonel Huchiu să vi-l aduc pe recrutul ăsta d-aicișa, care a zis că o să fie infirmier. - Cine a zis? - Raportez, toarășul lentcolonel Huchiu. - De ce pe el, Tudose? - Raportez, pentru că are bacaloriat și că nu are cazier. - Serios? Bun. Lasă-l aici și fugi la treabă-ți. - Să trăiți! a făcut, și s-a topit in neant. va urma

Preluat! Belea! ARMATA Am ajuns la poarta unității militare la 6.45. Dormisem la un hotel aiurea, într-un un pat coșcovit, într-o camera care mirosea a sacâz și cam cât o cămară. De fapt, habar nu am dacă chiar am dormit vreun pic. Eram atât de speriat…. Nu înțelegeam de ce am fost încorporat la un batalion tocmai în Zalău! Zalău, fraților…! Toți cei care recrutaseră cu mine au fost trimiși la Otopeni, Ploiești, Giurgiu, hai, maximum Târgoviște. Dar eu, Zalău! De ce? L-am lăsat pe tata să se documenteze și în cel mai scurt timp cu putință să facă tot ce știe să mă scoată de acolo, În fond, terminasem liceul de muzică, puteam profita de asta, ceva promisiuni existau să merg la Ansamblul Armatei…. Dar perioada de instrucție, până la jurământ, trebuia să o stau acolo. La Zalău! Bun, asta e. Sunt bărbat. Atunci când nu o cunoști, armata are ceva viril în ea, ceva macho. Te atrage, te face curios. Asta până intri în curtea unității. Acolo îți vine imediat să pleci, să plângi, să alergi la mama sau să te ascunzi în pădure. Un ofițer jigărit cu o mustăcioară oață ne-a luat în primire pe stradă, în fața porții: - Bine-ai venit soldat, în unitatea militară UM 01336 Voievodu’ Gelu. Eu sunt locotenentul Crăciun și vă ia mama dracu! Așa, din principiu. O să se deschidă poarta și mă veți urma pe platou unde se va face triajul. Vreau liniște absolută, că dacă nu, fac urât dă tot. Sunteți, din acest moment, mândri ostași ai armatei RSR și te belesc dacă scoți vreun cuvințel, până nu te întreb eu. Apoi, cu un scârțâit sinistru, poarta s-a deschis. Am intrat buluc, toți cei vreo 100 de tineri, bălăbănind valizele de lemn și încercând să părem veseli. - Vă încolonați pe un rând și mă urmați, s-a înțeles? Am mormăit toți un soi de ”da, da….”. - Băăă! Ați înțeles sau nu? - Daaaa ! am urlat noi. Ofițerul s-a oprit. Și-a dat chipiul pe spate, a oftat și a început să ne înjure de vascris, cruce, anafura, progribanie și alte obiecte de cult. - Băi soldați, vă ia mama dracu una-două! Sunteți imbecili? Aud? Noi nimic. Apoi s-a dus la un tip grăsuț, îmbrăcat ca vai de mama lui și i-a urlat în ureche: - Bă soldat, tu ești imbecil? - Nu, sunt saxafonist, a răspuns omul mândru. Lt. Crăciun a rămas siderat. - Ce ești, mă? - Saxafonist. Apoi s-a uitat în adâncul ochilor tânărului grăsuț, îmbrăcat ca vai de lume, și a zis ca pentru el: - Vai de curu meu, ce-o să am eu de tras cu voi…. Apoi, brusc, urlând la noi: - Bă soldat! Când un superior îți ordonă ceva, tu strigi ”am înțeles, să trăiți!”. Nimic altceva, că te ia mama dracu! Băăăă! Aici ești la armată, nu ești la mă-ta la moșie! Ai înțeles? ne-a întrebat el răstit pe toți. - Am înțeles, să trăiți! - Nu am auzit nimic. Ai înțeles, bă soldat? - Am înțeles, să trăiți !!! - Nu am auzit nimic! - Am înțeles, să trăiți !!!!! - Ai înțeles pă dracu….. Apoi ne-a pus să stăm pe valize până veneau să ne trieze. - Care are o țigară, că le-am uitat acasă, a zis de sub mustața lui, bravul locotenent jigărit. Au sărit alarmați vreo 40 de inși, să îl servească. - Ohoo, ia uite nene, Kent! Bine, o să iau de la tine. - Puteți lua tot pachetul, eu mai am…. - Adă-l încoa. Cum te cheamă, coinac? - Petre a lu’ Stan, de-o ține pe tușa Viorica de la cooperativă. Mama a murit. - Cee? - Mama s-a dus de ftizie. Și tata a luat-o pe tușa Viorica de la cooperativă. - Nu, deci nu se poate… Cu voi o să mor. Bă drulă, cum te cheamă în buletin? - Petre. - Și mai cum?! - Și Carcalete. - Normal că te cheamă Carcalete….! făcu ofițerul serios. Apoi brusc, fără nicio noimă: - Gurrra soldat!… că te ia mama dracu! S-a întors să-și savureze Kentanul și nu ne-a mai băgat în seamă. După 5 minute, niște soldați au adus niște mese, le-au pus cap la cap, au pus o pânză roșie peste ele și au dispărut, nu înainte să ne facă semne obscene și să râdă de noi. Ne dădeau de înțeles că abia așteaptă să ”socializeze” cu noi. Mie-mi înghețase deja mațele de frică. Au apărut pe urmă niște ofițeri cu aere serioase, preocupate. Lt. Crăciun s-a întors brusc către noi și a urlat înfiorător: - Drrrepți! Noi ne-am sculat binișor de pe valize, după pofta inimii. -Nu așa soldat! Stai jos! Drrepți! Tot nu e bine, mai vioi vreau! Stai jos! Drrepți! - Crăciune, hai gata, lasă-ne, du-te. Avem noi grijă de aici!, i-a zis un nene mai bătrân și mai liniștit, cu mai multe stele pe umăr. - Am înțeles! a făcut omul nostru, și s-a evaporat instantaneu. Erau vreo 10 ofițeri. S-au pus la masă, tacticos, cu niște hârtii în față. Cel din mijloc a început să ne strige ca la catalog: - Achim P. Ion! - Eu! sări unul. - Nu ”eu”, se spune prezent! - Prezent! - Așa. De unde ești? - Satul Dreptu, județul Neamț. - Câte clase ai? - 4. - Câți coți? - 2 și jumătate. - De ce? - LCM. - Aha. Eram siderat. Eu nu știam acest limbaj. M-am întors la cel de lângă mine: - Ce a zis? - Liniște, soldați! Aici doar eu vorbesc. Doar eu! S-a-nțeles? - Am înțeles, să trăiți! am urlat noi. - Bun, ia-ți valiza și treci în dreapta. Continuăm. Aoleu, ce e aici? a zis ofițerul, și-a ridicat hârtia mai sus și și-a potrivit mai bine ochelarii pe nas: A-cucu-li-țoaiei I. Robert. a silabisit el cu grijă. - Prezent! - De unde ești, Acuculițoaiei? - Din satul Cârlig, comuna Popricani, Iași. - Și câte clase ai. - Nu am. - Aha. Câți coți? - 4. - Bine, treci și tu în dreapta. Dialogul dintre ofițerul de la masă și oamenii de lângă mine a continuat cu același vocabular carnavalesc, din care doar eu, doar bietul de mine nu înțelegeam nimic. Ba chiar apăruseră și alte noțiuni, ceva gen paradeală, caramangeală, ghiogar, hândeală…. Eram năucit. - Georgescu Gh. E. Răzvan. - Prezent! - De unde ești mă? - Din București. Toți ofițerii și-au ridicat capul din hârtii. - Cum din București, m-a întrebat el, scoțându-și ochelarii să mă vadă mai bine… - Păi, de acolo sunt… - Câte clase ai? - Am bacalaureatul. Șoc printre ofițeri. Au început să mormăie între ei, uitându-se la mine ca la un spion american. - Ce liceu ai făcut? - Liceul de muzică George Enescu. Mormăiala s-a întețit. Acum se uitau la mine ca la un paleoastronaut. - Și câți coți ai? Întrebarea de care mi-era cel mai frică. - Dacă vă referiți la înălțime, am 1,82. Nu știu să vă zic altfel. Un râs gros și bălos s-a auzit în toată curtea. - Mă băiete, te întrebam ce condamnare ai. Aici e un batalion disciplinar. - Păi nu am. - Cum nu ai? Ia mai gândește-te! - Nu, nu am. Adică, acum vreo lună m-a prins controlul pe ITB fără bilet. Asta e tot. Cred că niciodată nu s-a râs în unitatea aia militară cum s-a râs de mine, în acel moment. Singurul care nu râdea era ofițerul cel important. A luat hărtia aia, a sucit-o pe toate părțile și era încă uluit. Dar un alt ofițer s-a ridicat din margine și i-a adus o altă hârtie. I-a pus-o în față și i-a șoptit ceva. - Bun, și ce rahat facem cu el? Nu putem să-l amestecăm cu ăilalți! După o clipă de gândire, mi-a zis: - Băiete, ai picat aiurea aici. Dar nu-i nimic. O să te băgăm sanitar la infirmerie. Tudose, ia-l și du-l acolo, dă-i un pat și îmbracă-mi-l curat! Dă-i-l în primire doctorului Aldea și întoarce-te și raportează. ---va urma--- Dacă vreți.

By Andi-Mihai Anton Tristul globalist și merele de aur ======================== Globalismul era cireașa coaptă de pe tortul unei economii care dădea impresia că funcționează. Trebuie să fii foate, foarte prost să crezi că poți face exerciții de globalizare cu săraci. Se știe că oamenii sunt dispuși să se dea sclavi dacă le e teamă să nu piardă ce au, nu dacă nu mai au ce pierde. O sută și ceva de ani s-au muncit să clădească o lume menită să țină-n plasă destinele oamenilor și la final au făcut totul praf. În urmă cu doi ani, încrederea în globalism era uriașă, practic reușiseră să spulbere din mintea oamenilor orice altă variantă. Acum, situația e groasă tare pentru triștii globaliști: vreo 50% dintre cetățeni vor să-i vadă cu mațele scoase (la propriu), vreo 30% n-ar avea nimic împotrivă să-i știe la pușcărie pe viață, iar restul de 20% care încă dorm pe ei, au început să-și dea seama că mestecă minciuni făcute în fabrică. Pe un teren în care 30% dintre oameni suflă și în iaurt, iar 50% îți dau cu el direct în cap, cineva cu un umor negru de neam prost a la Peter Jackson, le sugerează să încerce să controleze și mai tare situația. Să vezi eficiență! Încă de la începuturile plandemiei am zis că "arhitecții" sunt niște moși absolvenți de Harward și Yale, foști copii de bani gata care credeau în tinerețe în fantome și se costumau în vampiri pe la petreceri, care au avut slugi acasă și care au impresia că toți oamenii pot fi cumpărați. În spatele lor, însă, se află entități periculoase care urăsc oamenii (îndeosebi copiii) și care acum sunt disperate să găsească o portiță de scăpare. Această portiță speră ei să fie Noua Ordine Digitală, numai că proști cum sunt, au uitat că în ultimii doi ani nu s-au ocupat deloc de economie, mizând precum un jucător nepriceput de poker doar pe cărțile din mână, fără să țină cont de experiența celorlalți jucători. Și acum, cineva trebuie să plătească! Cu săracii nu faci globalizare, săracii o să fie preocupați să caute vinovați pentru situația în care se află, iar în ultimii doi ani, cu atâtea echipe care și-au antrenat arătătorul, să vedeți ce bâlci se va porni. Planul lor a dat greș încă de la început: au estimat că va fi un număr mult mai mare de morți, dar știți cum e, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Moșii obosiți, care în general își fac nevoile în fața casei tale și au impresia că prin asta devin stăpâni pe proprietatea ta, au aflat abia acum că dacă Microsoft scrie "poison" pe flacoane și desenează pe ele un cap de mort, nu înseamnă neapărat că zeama va face ce scrie pe etichetă. Și când au văzut ei că producția de morți la hectar nu e cea dorită, au pompat bani în medici care să omoare, în televiziuni care să întrețină isteria și în avioane care să dea cu otravă din cer. Ei sperau că vor muri măcar un miliard de oameni în primul an, și-apoi toți ceilalți, îngroziți de situație, se vor repezi la injecție precum slugile lor la salariu. Și n-a ieșit cum au plănuit! Trist, foarte trist, iar acum a sunat goarna retragerii. Mr. Global încearcă să facă războaie pe ici pe colo, că bani de de-alea mondiale nu mai sunt, doar-doar va muta atenția populației de la terorismul lor practicat timp de doi ani la scară planetară. Vrei banii înapoi, Mr. Global? Bagă doctorii la răcoare și recuperează-ți averea pe care ți-au tocat-o curvele astea cu stetoscop! Aruncă politicienii după gratii și pune-i să-ți dea banii înapoi, dar ai grijă să nu cumva să le dea dracu vreun gând de-ăla buclucaș să mărească taxele și impozitele, că sărăciile care nu mai au ce pierde o să-i secționeze transversal cu cuțitul ruginit și-o să joace fotbal cu scăfârliile lor. Iar banii nu ți-i mai recuperezi orice ai face, pentru că i-ai băgat în curul cui nu trebuie și iaca s-au tocat! Sigur că tu poți să scoți pe imprimantă multe hârtii, numai că ăia care-ți garantau cu bunuri banii tăi de Monopoly, nu-s atât de proști precum i-ai crezut. Știi ce-ți rămâne de făcut, Mr. Global? Vrei să build back better? Bagă-te din nou slugă la sărăcani, adu prosperitate vreo mie de ani și prostește-i în timpul ăsta să pună botul la digitalizare, inteligențe artificiale și alte bazaconii, că omului nu-i arde de schimbări de sex și nu dă doi bani pe reducerea emisiilor e codoi dacă n-are ce mânca! Fă-te iar mieros și rotunjește buzele ca să pupi sărăcimea în cur, poate mai ai vreo șansă să o iei de la capăt! Și aici mă refer la entitățile cu solzi care chiar ne urăsc, nu la trepăduși. Ăștia neimportanți, șefii de stat degreaba, comandanți de acțiune și alți inutili, vor fi eliminați de masele furioase într-un mod brutal. Mr. Global, ești un bou! Dă-ți două palme și ascunde-te de unde ai venit! Te pricepeai mai bine când lucrai din umbră, numai că te-a păcălit Lucian să ieși la lumină și acum ai făcut buba!

By Iulian Urban Disperare maxima la Bruxelles, Londra, Paris si Washington. Dincolo de schelalaiturile presedintelui ucrainiean ca rusii au renuntat sa "'atace Europa"' de teama puternicei armate ucrainiene, problema lor este una uriasa . Putin deraiaza de la foaia de parcurs stabilita de WEF si Klaus Schwab, si desi conform programului trebuia sa atace Ucraina, pentru ca sa existe justificare pentru introducerea starii de urgenta si legii martiale in USA si UE in martie 2022, in mod inexplicabil Putin spune pas si le darama planurile, cel putin pe moment. Sa nu credeti ca gloata cea mare de politicieni, jurnalisti, parerologi care cantau pe vocea razboiului, o faceau asa de florile marului, ci pur si simplu asta era ""foaia de parcurs"' primita de la papusarul care a ochestrat din umbra si plandemia de covid. Doar ca Putin le-a dat cu flit, si spre disperarea lor, ii baga intr-o intarziere uriasa, mai ales ca timpul lor este pe sfarsite. La umbra conflictului militar din Ucraina, Trudeau, Macron, Ursula trebuiau sa instituie legea martiala pe fondul protestelor celor care se opun tiraniei medicale si controlului cod QR, ca asa dadeau o aparenta de ""justificare"' pentru masurile ce urmau luate pana la final de februarie. Acum din cauza lui Putin se trezesc ca sunt lasati goi, orbi, ca li se vede ticalosia, saracia, nenorocirea [ Apocalipsa 3:17] si vor trebui sa isi asume cu riscul unor revolte sociale uriase, impunerea agendei asa cum le-a fost ordonata de Schwab; care vor fi insa justificarile si motivele pe care le vor invoca pentru o lege martiala ? Le ramane o singura carte de jucat : un eveniment planetar, un dezastru natural cu impact la nivel mondial . PS- observati ca inclusiv pe papa Francis l-a lasat Putin cu ochii in soare, si pe multitudinea de lideri religiosi care in cor inaltau "" rugaciuni fierbinti pentru pace"' de ochii lumii, pentru ca de fapt toti alimenteaza, sustin si coordoneaza instaurarea unei dictaturi globale intrucat "Toţi au acelaşi gând şi dau fiarei puterea si stăpânirea " [ Apocalipsa 17:13] Sa veghem asadar, sa cascam ochii, sa fim vigilenti si atenti la ce se intampla in lume ca sa nu fim inselati de liderii politici si religiosi ai lumii "Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu." [ Apocalipsa 17:17]