ARMATA RSR - partea a VII -a
Ai zice că e ultima, dar nu e.
Misiunea mea acasă a durat mai bine de două săptămâni. Tata aduna filmele medicale, bobină cu bobină, să le trimitem prin curier militar către unitatea mea. Doctorul Aldea avea grijă să mă sune seara să se asigure că iau tot ce trebuie. Îmi spunea:
- Răzvane, ai făcut rost de ”Toxiinfecții”, dar ia caută și ceva pentru prevenirea lor.
A doua zi, tata mergea la arhivă și lua un film despre prevenire. Seara, iar telefon:
- Bun, acum caută despre igienă.
Tata lua despre igienă. Iar telefon:
- Să nu vii fără ” Boli venerice”!
A doua zi, tata…. Și tot așa, timp de vreo două săptămâni. Bineînțeles că putea să-mi trimită o listă cu tot ce trebuia, dar asta însemna ca eu să stau doar 2-3 zile. Nu era ce voia bunul meu șef. El știa cât trăsesem eu, cât de mult am muncit în infirmeria aia și se simțea oarecum vinovat și dator să mă răsplătească într-un mod cvasi legal, cu acordul tacit al comandantului de unitate. Dar, într-o seară, mă sună și-mi spune:
- Băiete, trebuie să te întorci mâine. Sunt obligat să te trimit la Oradea, la cursul de sanitari de primă linie, altminteri nu ai cum să ai grijă de serviciul de infirmerie, iar eu vreau să te pun șef aici.
Despre cursurile de la Oradea auzisem numai orori. Știam că acolo se întâmplă niște treburi ultrasecrete, deci dubioase, că din sute de cursanți din toată țara termină doar câțiva. Știam că viața acolo e dură. Știam că acolo se formează sanitari pentru supraviețuirea în prima linie de front dar nici nu bănuiam ce avea să fie.
Am ajuns la Zalău seara la 19, rupt de oboseala unui drum de 13 ore cu trenul. Ajuns la infirmerie, am remarcat bucuros faptul că cei trei sanitari recrutați de mine s-au obișnuit perfect cu sarcinile lor și totul arăta foarte bine. Parcă nici nu mai aveau nevoie de mine, aveam senzația că-i încurc.
A doua zi, la 6 dimineața am plecat cu un personal la Oradea. M-am prezentat la mica unitate militară ascunsă undeva în Cetate, pe atunci o ruină fără speranță.
Eram, într-adevăr, 300 de candidați. Am fost repartizați pe grupe, pe cele 15 dormitoare și și în prima zi nimeni nu ne-a făcut vreun program. Am stat, am socializat și ne-am făcut iluzii. Credeam că va fi huzur. Mâncarea, incomparabil mai bună. În meniu era chiar și carne! Puținii ofițeri întâlniți erau medici și păreau din altă croială. Nu aveau milităria în sânge. Doamne, ce amăgeală….!
A doua zi, după masa de dimineață, lungă și bună, ne-au scos la careu. Acolo, un maior medic ne-a luat în primire. Era rotofei, bine trăit, pleznea de energie și de sănătate.
- Soldați, sunt maior medic militar Crișan și eu voi fi comandantul vostru. Aici, în această unitate militară, totul e secret. Orice legătură cu exteriorul va dispărea. Nu aveți drepturi, ci doar obligații. Vă vom instrui să știți să dați primul ajutor în caz de război pentru luptele din linia întâi de front. Va fi foarte dur. Planul școlii e să gradeze 40 de soldați și atât, așa că până la absolvire, 260 dintre voi vor pleca înapoi la unitatea de la care vin. Trierea va fi meticuloasă. Nu ne permitem favoritisme și nu există aici nicio pilă. Dacă puteți rezista, veți deveni sergenți și veți putea conduce un spital de campanie pe timp de război și o infirmerie pe timp de pace. Dacă nu veți putea rezista, vă veți întoarce frumușel la unitate și veți activa ca soldați sanitari, ca și până acum sau veți fi la dispoziția regimentului vostru. Veți avea manuale, veți participa la cursuri. Veți învăța să asistați la amputări, la îmbălsămari, la cremări. Veți învăța primul ajutor în caz de intoxicări cu substanțe chimice de luptă. Veți face simulări de tot felul. Cursul se termină peste exact 3 luni cu o simulare de condiții de prizonierat. Va fi dur, soldați. Fie ca cei mai puternici să fie și cei care vor absolvi.
Și alt calvar începu. În fiecare dimineață, timp de o lună, făceam practică în Spitalul Militar. � În prima dimineață de spital, am fost duși la camera de autopsie. Acolo, un alt medic militar, un colonel cu o mutră de lipovean bătrân, aproape fără expresie, obosit, trist, depresiv și anost, desfăcea cadavre în fața noastră, scotea organe și ni le pasa din mână în mână, să le învățăm. Avea un discurs destul de nedidactic:
- Ia, ține aici ficatul. Păi bă, ăsta e un aparat complex, bă…! El lucrează mereu, ca prostul, zi și noapte, nu are astâmpăr, e la baza a jdămii de procese. Sintetizează, filtrează, secretă, distruge, depozitează, descompune și detoxifiază. Uite ce vânăt e și câtă grăsime are. Are, pentru că omul ce l-a deținut, nu a avut grijă de el. A mâncat și a băut o droaie iar asta i-a dat sarcini grele. Uite și inima, ia-o în mână soldat, și paseaz-o către toți. Apoi dă-o înapoi să o secționez, ca să vezi ce mecanism are.
Printre noi, cei 20 de ”studenți” oripilați din grupa mea, stăteau cei trei locotenenți care ne aveau în sarcină, zi și noapte. Erau tineri, păreau de treabă și destul de educați dar aveau ordin să nu se apropie sub nicio formă de noi și să ne trateze rece, glacial chiar. Nu erau milităroși, nu făceau instrucție cu noi, nu erau genul ăla de imbecili. Erau doar niște supraveghetori obiectivi, depersonificați.
Când organele unui cadavru studiat trecea din mână în mână, erau mulți cei care evitau să îl atingă. Alții leșinau tot timpul, altora le venea rău permanent. Erau scrupulos notați de locotenenți. Seara, li se aducea la cunoștință că au fost eliminați din curs și pot pleca la unitatea lor. Mulți se bucurau. Mulți simulau într-adins ca să fie eliminați. Pentru ei era prea mult.
Mie cel mai greu mi-a fost la îmbălsămare. Cadavrul meu era deja intrat în putrefacție. A trebuit să-l scot din frigider, să-l pun corespunzător pe masa de faianță, să-i fac incizie la jugulară ca să îl pot conecta la mica mașinărie cu formaldehidă. Sângele care s-a scurs din artera lui, gros, închegat, vânăt, mirosea atât de urât încât mi-a fost tare, tare greu să mă stăpânesc. A fost cel mai grețos moment de care am avut vreodată parte. Medicul care era lângă mine mă încuraja din priviri. La un moment dat, când deja aveam spasme stomacale, s-a prefăcut că îmi arată ceva pe cadavrul pe care lucram, dar s-a urcat cu un picior pe bocancul meu și s-a lăsat cu toată greutatea pe el, preț de câteva minute. Am fost atât de surprins de ceea ce a făcut că spasmele mele au încetat. Oricum, mirosul sângelui stricat mi-a rămas în nas și în creier săptămâni întregi. De la el, am slăbit 10 kilograme.
În chiar după-amiaza acelei zile, când abia așteptam să ajung acasă și să fac duș, chiar și cu apă rece, comandantul ne-a dus la râul Criș.
- Soldați, azi vom învăța să forțăm un râu, cărând o targă cu un rănit.
Era luna ianuarie și afară erau cam minus 5 grade.
Crișul înghețase pe lângă maluri. Și noi eram înghețați bocnă pentru că instructajul a ținut mult iar noi stăteam pe loc. Se pare că era deja un ceremonial cunoscut în oraș, se strânseseră oameni pe pod să ne vadă, eventual să facă miștou. Am tras la sorți, democratic, care va fi ordinea. Unul dintre locotenenți, un tânăr ofițer de greutate medie (în jur de 80-85 de kg.) era ”rănitul”. El era pus pe targă iar noi, doi câte doi, trebuia să-l traversăm. Asta implica o anume tehnică: tot ce aveam în buzunare trebuia pus în căciulă iar căciula pusă lângă rănit. De asemenea, pistolul-mitralieră era pus de-a lungul corpului lui, sus pe targă, cu cureaua sub el pentru a o asigura iar cu mantalele noastre înveleam atât omul cât și celelalte lucruri de cărat. Targa trebuia cărată rapid, fiind foarte grea. Însă era greu să înaintezi, dat fiind că te împotmoleai în noroiul cleios pe de fundul apei repezi. Exista riscul să îți pierzi bocancii, așa că urmam o tehnică de pășire. Trebuia să calci oarecum pe călcâi și să îți ridici piciorul printr-un soi de rotire. Ghinionul meu a fost că am căzut în prima din cele 10 echipe. Asta însemna literalmente că noi spărgeam gheața. Norocul a făcut însă să îl am partener pe Viorel Coza, un falnic fecior ardelean, foarte bine legat, puternic și stoic ca un spartan. Era însă cu mult mai înalt decât mine.
- Răzvănelule, fii atent: ia-o tu înainte, întinde mâinile sus de tot ca eu să pot să le flectez, trebuie să ținem targa dreaptă că altfel toată greutatea cade pe tine.
Locotenentul s-a culcat frumușel pe targă și ne-a zis elegant:
- Să dea dracii să mă scăpați, că vă belesc! Nici un strop de apă să nu vină pe mine, s-a-nțeles?
Am apucat targa față către față, am ridicat-o amândoi cu greu, am proptit-o pe cap, apoi eu a trebuit să mă întorc, răsucindu-mi capul. Aveam senzația că mi-a rămas tot părul acolo. Am întins mâinile sus și am intrat. Șocul termic a fost grozav, pur și simplu am început să plâng. Dar nu aveam timp să stau. Am început înaintarea. Pășeam greu, mă afundam în mocirlă până peste glezne. Am prins tehnica repede. Gheața subțire de la mal a cedat și brusc am căzut în apă câteva zeci de centimetri, reușind totuși să-mi țin mâinile întinse. Pe la mijloc, apa îmi venea până-n gât. Era cumplit de greu să țin targa, cu toată greutatea ei. Dar a fost și mai cumplit când, la malul opus, a trebuit să sparg gheața cu bărbia și cu fața. Riscam ca bucăți ascuțite să-mi perforeze bucata de gât moale de sub omușor. În fine, nu știu cum, am reușit să ajung la celălalt mal, însă nu am mai putut ține targa, când a fost să urc pe uscat, așa că am pus-o pe cap și am înaintat așa. Viorel împingea dar eu nu puteam păși în tempoul lui, așa că el a stat mai mult în apă, urlând la mine și înjurând ca un nebun. În toată nebunia acestui exercițiu absurd și criminal, nu am avut timp să iau seama cât de rece e apa, cât de înghețat sunt. Dar când în sfârșit am ajuns amândoi la mal și am pus targa jos, folosind aceeași piruetă ca la ridicare, un tremur de nestăvilit a pus stăpânire pe noi. Am fi vrut să plângem, să urlăm, să înjurăm, să luăm pe cineva la bătaie dar toate organele noastre interne erau crispate. Mă dureau îngrozitor rinchii iar toată percepția mea era schimbată, de parcă eram sub apă. Viorel, după niciun minut, era mai bine, încă tremura și el dar reușea să înjure vârtos și să urle de durere și frustrare. Eu mai aveam doar un pic până să cad din picioare.
- Să nu-mi leșini, soldat! Să nu-mi faci de-astea, că te trimit pachet la unitatea ta! mi-a zbierat direct în urechi comandantul sadic.
Mi-am pus cu greu paltonul pe mine, mi-am recuperat căciula și arma. Primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să mă asigur că poza Doinei, aflată în portofel, era teafără. Dar nu puteam face lucruri de asemenea finețe, adică să pot deschide portofelul și să caut ceva în el. Asta m-a frustrat și mai tare. Simțeam că îmi pot pierde mințile. Comandantul m-a văzut că turbam și mi-a ordonat:
- Pune-ți imediat portofelul în căciulă și căciula pe cap, soldat! Amândoi, în pas alergător, spre dormitor, fuga-marș!
Dormitorul era cam la vreo 3 minute de alergat lejer, dar eu nu puteam nici să mă mișc. Atunci, camaradul meu, care înainte cu un minut mă înjura și voia să mă omoare, a început să mă împingă, să-mi dea șuturi în fund ca să mă scoată din starea de șoc în care încă eram. M-am urnit și am început amândoi să alergăm ca două stafii umede și înghețate, bocind tremurat pe înfundate, plin de noroi pe față și pe haine. A trebuit să trecem printr-o mulțime de vreo 20 de gură-cască dintre civilii care urmăreau toată acțiunea noastră. Nimeni nu mai făcea glume. Toți încercau să ne consoleze, frecându-ne pe spate și înjurând cu poftă ofițerii și armata română. Dar nu puteam să îi bag în seamă. Abia așteptam să ajung la unitate, să-mi arunc hainele de pe mine și să fac dușul izbăvitor. Am alergat cât de mult am putut, dar splina mea nu m-a lăsat prea mult s-o fac. Așa că mai mult am mers, obidit, mucios, tremurând ca piftia și incapabil să mă gândesc la altceva decât la apă caldă. Viorel în schimb alerga ca un zeu. Am ajuns în dormitor după vreo 15 minute, însoțit de celălalt locotenent, trimis probabil să aibă grijă să nu mor pe drum. Eram atât de bocnă încât nu am reușit să mă dezbrac. Și, contrar obiceiului, am fost ajutat de locotenent:
- Să nu spui nimănui că te-am ajutat, te rog!
Din duș, Viorel se auzea cântând. Am intrat și eu lângă el. Apa caldă ce cădea din belșug pe mine mi-a oferit cele mai sublime momente de plăcere și ușurare de care am avut vreodată parte. Am avut senzația că am trecut la un vârf de ac de moarte.