Adriana Malea

La mulți ani românilor ce simt românește, oriunde s-ar afla! ❤❤❤??????❤❤❤

"Ieri am fost infractoare preț de câteva minute, într-un sediu Telekom. Am intrat să îmi plătesc factura fără să realizez că încalc ordonanța "guvernului meu" și mă fac vinovată pentru "zădărnicirea combaterii bolilor". Penală, clar! Aștept, la linia de demarcație, eliberarea ghișeului. Apuc să fac doi pași și mă trăznește fix în moalele capului întrebarea operatoarei.
- Aveți certificat verde?
- Nu. Am o adeverință eliberată de medic cu diagnosticele care fac imposibilă vaccinarea la acest moment, inclusiv biletul de trimitere și programarea la medicul alergolog.
- Vă rog să ieșiți afară!
- Poftim??? Mă dați afară după ce mi-am lăsat covizii să umble slobozi pe aici? Nu ar fi fost mai sigur pentru dumneavoastră să verificați certificatul verde la ușă și să vă întrebați șefii cum procedați cu persoanele care nu se pot vaccina din cauza problemelor medicale? Dar, aveți dreptate! Ce să hotărască superiorii dvs. când nici măcar "guvernul meu" nu s-a gândit la categoria asta de cetățeni? Probabil că se vor gândi înainte de următoarele alegeri. Că la precedentele ni s-a permis încălcarea legii. Am ieșit la vot fără declarație, deși eram în carantină. Pentru clasa politică doar votul e important, nu omul. Dar, nu contează! O să plătesc factura după ce mă vaccinez. Tăcere. Mă întorc spre ieșire și aud în spatele meu:
- Așteptați la ușă, doamnă!
- De ce? Mă predați organelor competente?
- Nu. Ies eu să vă ajut să plătiți factura. Îmi pare rău dar astea ne sunt dispozițiile.
Nu mai am resurse să răspund. Ies. Afară frig, vânt și o ploaie câinească. Iese și intră de două ori, îmi eliberează chitanța și plec spre casă. În mine, un amalgam de stări contradictorii. Furie. Înveninare. Înverșunare. Tristețe. Amărăciune. Umilință. Neputință. Durere. Plângeam. Eram în întuneric, ploua și nimeni nu ar fi putut să-mi judece lacrimile. Până unde? Până când? Și cum, mai departe? Unde îmi este libertatea? Unde îmi este demnitatea? Cum să pun capul în pământ când ochii mei nu au privit până azi decât cerul?
În stația de autobuz un câine mare, cu blana albă îmbibată de apă, s-a apropiat și mi-a lins mâna. Mâna cu care îmi ștersesem lacrimile. M-a privit preț de câteva fracțiuni de secundă și a plecat. Am văzut doi ochi umezi și îngrozitor de triști. Era în privirea lui ceva ce nu am mai văzut de multă vreme în ochii unui om. Era acel ceva. A recunoaștere. A înțelegere. A blândețe nemărginită. Eram doi asemenea: câini ai nimănui."
[Liliana]
via Gabriela Maria Herzbruckner Axe