Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

#pursisimplu Voi știți care este povestea lui Louis Braille? Dar cum a ajuns el să inventeze alfabetul pentru nevăzători, știți? A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Louis. Louis Braille mai exact, a fost un pedagog francez care a inventat și dezvoltat alfabetul Braille, de tipărire și scriere pentru nevăzători. Într-o zi Louis privea fascinat la mâinile tatălui său, din care ieșeau tot felul de forme și de obiecte frumoase. Nu știa ce planuri avea în minte tatăl pentru viitorul lui, el doar își dorea, cu simplitatea candidă a celor trei ani ai săi, să facă și el obiecte frumoase ca ale tatălui său. S-a uitat pe jos și a găsit o bucată de piele suficient de mare ca să-i atragă atenţia. Apoi Louis a început să caute din ochi un cuţit/sula cu care să o poată tăia. Ţipătul lui ascuţit a spart monotonia zgomotelor obișnuite din atelierul tatălui său. Cuţitul ricoșase din pielea tăbăcită direct în ochiul drept al micuţului meșter. Câteva clipe mai târziu, în timp ce alerga pe uliţele satului cu Louis în braţe, Simon-René nu putea să-și stăpânească disperarea și sentimentul de vinovăţie. Îl pierduse din ochi preţ de câteva clipe. Dacă ar fi putut da timpul înapoi cu doar câteva zeci de secunde… Își scutură capul și lacrimile de pe obraji căzură pe jos... Iuţi pasul, hotărât să facă tot ce era omenește posibil pentru a salva ochiul lui Louis. A ajuns într-un suflet la casa bătrânei care oferea leacuri tuturor celor ce veneau la ea. A privit-o pe femeie cum scoate din dulapul ei o sticluţă și pune ceva pe ochii copilului. Dacă exista acea sticluţă, sigur în ea era un remediu bun pentru Louis, și-a spus în gând Simon. Simon se înșelase... extractul de nufăr îi făcuse micuţului mai mult rău decât bine... la scurt timp, și ochiul stâng s-a inflamat. Corneea ochiului drept a devenit opacă, în timp ce ochiul stâng mai păstra câteva striaţii ce aminteau de cei doi ochi mari, albaștri, ai băieţelului cu păr blond și cârlionţat...☹ Louis Braille s-a născut la 4 ianuarie 1809 la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. A fost al patrulea urmaş al şelarului Simon-René Braille si al lui Monique, având două surori și un frate mai mare. Totuși... tragedia micuţului Louis păruse anunţată încă de când se născuse... Atât de mic și de neputincios fusese, încât cu greu reușise să se hrănească la pieptul mamei lui. Părinţii îl botezaseră chiar din a doua zi după naștere, de teamă că ar putea muri. Louis supravieţuise și, din pricina emoţiilor trăite, sufletele părinţilor s-au legat în mod special de el. Devenise pentru ei micul „Beniamin“, mezinul favorit, după modelul biblic al familiei patriarhului Iacov. Dar tragedia care îi ocolise la naștere cerea o compensaţie sumbră după numai trei ani. Până la vârsta de cinci ani, Louis era complet orb și părea condamnat la viaţa mizeră rezervată nevăzătorilor din satele franceze ale începutului de secol XIX. Părinţii lui Louis au refuzat să accepte însă un astfel de deznodământ. Aveau o altă viziune. Băiatul lor avea să meargă la școală și să capete șansa unei vieţi normale. Astfel, încă de mic, l-au ajutat pe Louis să înveţe literele alfabetului, sculptate în lemn, ca degetele lui să le poată simţi diferenţele. Oamenii nu îi priveau cu ochi buni pe cei cu diverse neputinţe. Plutea mereu în aer bănuiala că e ceva necurat la ei, că doar nu li se întâmplă degeaba să fie surzi, muţi sau orbi. Inteligenţa și curiozitatea fără margini a lui Louis trebuiau să înfrunte prejudecăţi pentru a ajunge să fie remarcate. Din fericire însă, un nou părinte paroh a sosit în sat. Părintele Jacques Palluy era un fost călugăr învăţat, care a descoperit repede potenţialul micuţului Braille. Sub umbra copacilor de lângă biserică sau în casa parohială în zilele cu vreme urâtă, părintele Jacques l-a introdus pe Louis în fascinanta lume a cunoașterii. Acel an minunat petrecut alături de părinte i-a întipărit adânc în suflet dorinţa de a manifesta faţă de toţi oamenii dragoste, bunătate și smerenie. La vârsta de șapte ani, a mers la școala din sat. Un alt copil îl conducea de mână până la școală și înapoi acasă. După trei ani amărâţi din pricina sărăciei și a războiului, i s-a oferit o șansă. Părinţii au profitat de ea, și-au învins amărăciunea de a-și vedea cuibul rămas gol și l-au trimis pe Louis la singura școală pentru nevăzători din Paris. Clădirea veche, situată pe strada Saint-Victor, era construită cu mai bine de 200 de ani în urmă, insalubră în cel mai înalt grad, totuși era cea mai bună variantă pentru Louis. Valentin Haüy, fondatorul școlii, era un om învăţat, care cunoștea zece limbi și slujise ca traducător al regelui Ludovic al XIV-lea. Louis s-a dovedit la Paris un elev strălucit la toate materiile. În plus, și-a descoperit pasiunea pentru muzică și a devenit un pianist și un organist atât de bun, încât la 16 ani i s-a propus slujba plătită de organist al bisericii de lângă școală. Pentru tot restul vieţii, avea să lucreze ca organist al mai multor biserici din Paris. Iar spiritul său de sacrificiu se dezvolta și el, așa cum s-a văzut când, a renunţat la slujba de organist al unei biserici în favoarea unui alt nevăzător, care avea mai multă nevoie de ea decât el. Când a fost introdusă în școala sa scrierea tactilă, a lui Charles Barbier, un sistem inventat pentru ca soldaţii lui Napoleon să poată citi ordinele pe întuneric,Louis a simţit că poate crea un sistem mai bun... Louis a studiat cu atenție sistemul ofițeului Barbier și a dezvoltat un sistem mai simplu folosind un cod de șase puncte pentru ca persoanele nevăzătoare să folosească doar un deget arătător pentru a simți și citi. De atunci înainte, Louis Braille a petrecut fiecare clipă din afara clasei înțepând găuri în ziar, în mod ironic, cu o sulă ca cea care l-a orbit pe el. A completat astfel sistemul Braille, care conține per total 64 de simboluri. Avea numai 15 ani când a finalizat propriul alfabet pentru nevăzători. Dar pentru că Louis era pasionat de muzică, și-a adaptat sistemul de puncte ieșite în relief pentru a putea transcrie partituri. Rezultatele cercetărilor sale și noul alfabet au fost publicate în anul 1829. La doar 19 ani, Braille a devenit ajutor de profesor în școala unde învăţase, urmând ca după cinci ani să devină profesor plin. Din această postură, a predat gramatică, ortografie, citire, geografie, istorie, aritmetică și algebră. Era un profesor atât de iubit, încât elevii „concurau nu doar pentru a se egala sau a se depăși unul pe altul, ci făceau un efort constant și sincer ca să-și mulţumească profesorul, pe care îl iubeau și îl respectau ca pe un prieten înţelept, luminat și superior lor, plin de sfaturi bune.“ Toate acestea, în condiţiile în care Louis era cunoscut pentru seriozitatea și promptitudinea cu care îi disciplina pe elevii care nu se purtau cuviincios. Era hotărât, principial, perseverent, perfecţionist și dispreţuia deopotrivă excentricitatea sau pretenţiile. Louis Braille nu a căutat gloria. Nu a ezitat niciodată să declare cât de îndatorat îi este lui Charles Barbier și invenţiei sale, care l-a inspirat să-și dezvolte propriul alfabet. Și a continuat să facă la fel chiar și după ce Barbier a început să lupte împotriva alfabetului Braille, în încercarea de a-și impune propria invenţie ca instrument de lucru oficial în procesul de instruire a nevăzătorilor. Boala infamă a Europei secolului al XIX-lea, tuberculoza, i-a curmat prematur viaţa. Cel mai probabil, îmbolnăvirea i-a fost cauzată de teribila insalubritate a școlii din Paris, unde Louis își petrecuse 24 din cei 43 de ani ai vieţii, învăţând și apoi predând. A murit cu doi ani înainte ca alfabetul Braille să fie oficial recunoscut și adoptat în Franţa. Dar peste timp, contribuţia unică a acestui geniu modest și altruist a crescut în influenţă până acolo încât, la 100 de ani de la moartea sa, guvernul francez a recunoscut că Louis Braille și-a câștigat pe drept un loc în Panteonul francez. Doar alte 74 de personalităţi marcante ale Franţei sunt înmormântate acolo până în prezent. Deși nici măcar o singură știre nu a apărut în vreunul dintre ziarele franceze la moartea sa, din 6 ianuarie 1852, un secol mai târziu demnitari din întreaga lume au sosit la Paris pentru a-și aduce omagiul. Hellen Keller, scriitoarea americană nevăzătoare și fără auz, a ţinut cu acea ocazie un discurs impresionant, în care afirma: „Noi, nevăzătorii, îi suntem îndatoraţi lui Louis Braille așa cum omenirea îi este îndatorată lui Gutenberg.“ Pe 15 decembrie 1851, simţind că viaţa sa se apropie de încheiere, Louis chemase un preot catolic să îl împărtășească. A doua zi, Louis s-a simţit mai bine, ceea ce l-a făcut să-i mărturisească prietenului său, Hippolyte Coltat: „Ieri a fost una dintre cele mai frumoase și măreţe zile din viaţa mea. Când trăiești așa ceva, înţelegi maiestatea și puterea religiei. Sunt convins că misiunea mea pe pământ s-a încheiat. Este adevărat, I-am cerut lui Dumnezeu să mă ia din lumea aceasta, dar am simţit că nu I-am cerut suficient de hotărât.“ Cu puţin înainte să închidă ochii, avea să completeze: „Lui Dumnezeu I-a plăcut să le dezvăluie ochilor mei splendorile ameţitoare ale speranţei veșnice. După aceasta, nu vi se pare că nimic nu m-ar mai putea ţine legat de pământ?“ În testamentul său, Braille a avut grijă să menţioneze iertarea tuturor datoriilor pe care alţii le aveau la el, a stabilit o rentă viageră pentru mama lui, ajutoare pentru ceilalţi membri ai familiei, iar restul economiilor le-a donat unor iniţiative caritabile și Bisericii Catolice. La moartea sa, chipul îi purta urmele suferinţei îndelungate. Dar, după cum își amintea Hyppolite, nici suferinţa cronicizată nu i-a putut șterge zâmbetul plăcut care îi lumina mereu chipul. În 1873 a avut loc prima conferință paneuropeana pentru profesorii nevazatorilor, iar medicul britanic orb Thomas Rhodes Armitage a susținut metoda Braille, care a devenit din ce în ce mai populara în lume. Directorul Școlii Californiene din California, Richard Slating French, a spus că acest alfabet „poartă sigiliul unui geniu, ca alfabetul roman”. În prezent, la aproape două secole după ce Louis Braille a început sa unească punctele, sistemul Braille continuă să fie un mijloc important de comunicare. Acesta poate fi găsit pe butoanele sau tastele din ascensoare și pe panourile de informații și semnalari publice. A intrat chiar și în tehnologie, cu e-mailul RoboBraille și cu Codul Nemeth Braille pentru matematică. Când vă uitați la un semn în Braille, ganditi-va la omul care a creat acest alfabet, transformând tragedia care l-a lovit în copilarie într-o binecuvântare pentru milioane de oameni pentru care este „mereu întuneric”.

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

#pursisimplu Alain Delon: ”Doar nu am înnebunit chiar cu toții ca să luăm lumină din SUA, țara lui Antihrist, această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și normalității!”

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

#pursisimplu STIATI CĂ... Chiar și când erau săraci, românii mâncau bine și sănătos. Azi, mulți ar strâmba din nas dar, bunicii și străbunicii noștri știau să prepare ștevia, urzicile și mâncau carne doar la zile mari. Mămăliga era mâncarea de bază a ţăranului român, acum un secol. O mâncau caldă sau rece, în combinaţie cu aproape orice, de la brânză până la magiun de prune. Țăranii români mancau vara de trei ori pe zi. Iarna, se consumau proviziile strânse peste vară. Numai copiii aveau patru sau chiar cinci mese pe zi. Din cauza sărăciei, ţăranii erau mai mult vegetarieni, decât carnivori. Locuitorii de la sate respectau cu sfinţenie zilele de post şi astfel mesele cu carne se rezumau doar la patru zile pe săptămână. Ţăranii cu dare de mână mâncau mămăliga combinată cu carne, peşte unt, lapte, brânză, ouă. Cei săraci o mâncau „cu ceapă şi sare, usturoi verde, praz, udătură de mujdei, chiseliţă de prune verzi sau uscate, magiun de prune, poşircă adică terci rămas din prunele fierte la facerea ţuicii. Pâine se mânca la zile mari de Sărbătoare. Era un lux pentru ţăranii săraci. Lăptuci, ştir, păpădie, urzici, ştevie, ştir, lobodă, ridichii, varză erau ierburile care completau hrana de zi cu zi a ţăranilor. Ouăle se mănâncau gătite în mai multe feluri, fierte cu zeamă, coapte, prăjite cu unt sau cu untură, cu puţină făină, făcute scrob, jumări şi altele. Laptele pe care îl luau de la vaci, capre sau oi era considerat un aliment sănătos, indiferent de forma sub care era consumat... dulce, acru, bătut sau covăsit (închegat). Sătenii mâncau cartofi, fasole şi mazăre în zilele de post şi se considera că aceste legume sunt aproape la fel de hrănitoare ca şi carnea. Ciorbele, făcute de regulă din ierburi, erau acrite cu borş, zeamă de varză, aguridă (struguri necopţi) sau chiseliţă de prune verzi. Porcul era vedeta familiei... Porcul („râmătorul”) era considerat animalul cel mai preţios din gospodărie iar, carnea de porc era socotită belşugul casei. Din carnea de porc, sătenii făceau friptură, sarmale, mâncare scăzută cu varză sau jumări. Carnea de vacă, oaie sau capră se gătea rasol, ciorbă ghiveci.Ţăranii consumau vin, rachiu, ţuică, rom şi bere, toate făcute în propria gospodărie. Rachiul de cartofi, ţuica de prune, rachiul de tescovină, romul, erau tăriile cu care se încălzeau ţăranii români acum o 100 de ani.

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

#pursisimplu Nu lăsați să moară satul, Că va dispărea , săracul ... Nu dați banii la străini, Cumpărați de la vecini Lapte , brânză și magiun . Natural este mai bun ! Ouăle de la băbuță , Pește proaspăt din căruță . Hai trezește-te române , Că ai tu în țară pâine ! Cumpără de la țărani Nu mai da la alții bani ! Cumpărați de la români ! Susțineți producătorul local și ajutați-vă și pe voi mâncând sănătos ...

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

Silvius Banica

Fotografie · 2 ani în urmă

#pursisimplu Top cele mai friguroase ierni din București, cu ger de chiar crăpau pietrele. Anul în care în Capitală au fost -32 de grade și s-au amânat alegerile Filip Lupsa Astăzi zăpezile pe străzile și trotuarele din București par să fie o simplă amintire distantă, la fel ca viscolul, ghețușurile interminabile și mâzga maro care acoperea toate drumurile (sincer, nu ne e dor chiar de tot ce aduce iarna). În ultimii 100 de ani, Capitala s-a lovit de mai multe ori cu ierni extreme, cu ninsori și ger ieșit din comun, demn de recorduri greu de egalat. Dintre acestea, iernile din 1929, 1942, 1954 sau 1967 au rămas întipărite cel mai profund în memoria colectivă a Bucureștilor, motiv pentru care o să vă prezentăm cu ce s-au confruntat locuitorii acelor vremuri. De la troiene de zăpadă de metri întregi care îngropau trotuarele până la școli închise cu săptămânile și alegeri amânate, așa arăta iarna în Bucureștiul de odinioară. Acum dacă ninge 30 de minute (și evident nu se prinde) se umple pe Instagram, Facebook și TikTok de poze și filmulețe, de parcă e o adevărată minune c-a fulguit puțin. Secolul trecut însă, Capitala și întreaga țară au paralizat cu totul preț de câteva zile în unii ani, și nu puțini au fost cei care au murit, la propriu, de frig – fie în case sau pe străzi. Prima iarnă care a șocat Bucureștiul și întreaga țară în secolul XX a fost iarna anului 1929, când România a paralizat sub troienele de zăpadă, iar oamenii au murit, la propriu, de frig. În „Gazeta Transilvaniei” de la 11 februarie 1929 se relatează faptul că „Mulţi mecanici s-au îmbolnăvit, au degerat şi sunt internaţi în spitale, cei mai mulţi fiind de la Bucureşti”, potrivit Adevărul. Tot în 1929, la București s-au înregistrat -24 de grade Celsius, în timp ce minima acelui an a fost înregistrată în Țara Bârsei, de -38,5 grade Celsius. Pe litoral, marea a înghețat la propriu și a dus la vase blocate și lovite puternic. Mai mult, tot în 1929 au fost închise școlile preț de o săptămână din cauza frigului și a zăpezii necontenite, fapt consemnat și de ziare. „Din cauza gerului puternic şi a viscolului care durează de prea multă vreme, împiedicînd mersul şcoalelor şi consumînd tot materialul aprovizionat, se închid toate şcoalele primare şi secundare din întreaga ţară pînă duminecă 17 februarie pentru a aştepta pînă atunci o schimbare a vremei” De asemenea, iarna grea din 1929 a dus la amânarea alegerilor pentru Senat și Camera Deputaților dintr-un motiv simplu – degeaba se țineau, că oamenii nu aveau cum să ajungă la urne din cauza zăpezii și a frigului. Astfel, alegerile au fost mutate de pe 20 februarie până pe 17 aprilie. Totodată, în aceeași săptămână în care școlile au fost închise, nici serviciul poștal de stat, nici telecomunicațiile nu au fost funcționale. Top cele mai friguroase ierni din Bucureștiul secolului XX, cu ger de chiar crăpau pietrele. Anul în care în Capitală au fost -32 de grade și s-au amânat alegerile Top cele mai friguroase ierni din Bucureștiul secolului XX, cu ger de chiar crăpau pietrele. Anul în care în Capitală au fost -32 de grade și s-au amânat alegerile Gerul i-a luat pe oameni pe nepregătite, astfel că sute de oameni din toată țara au murit în fața frigului, fie în case, fie pe străzi sau în trenuri. Iernile din 1942 și 1954, poate cele mai reci ierni din ultimii 100 de ani din București și România La puțin peste un deceniu distanță, românii aveau să se confrunte cu un nou episod de iarnă cumplită, în 1942. Atunci, întregul continent s-a confruntat cu o iarnă neobișnuit de grea, cu zăpezi interminabile și frig îngrozitor. La Brașov, termometrele indicau -38.5 grade, în timp ce la stația Băneasa de lângă București s-a ajuns la o minimă șocantă, de -32.2 grade Celsius. Nu aveau cum să bage de seamă bucureștenii că peste doar opt ani vor avea parte de o iarnă de coșmar. Iarna din 1954 a rămas în istorie cunoscută drept Marele Viscol, din cauza cantităților imense de zăpadă, nemaiîntâlnite, care au căzut în toată țara. Dezastrul a început pe 3 februarie, și doar în acea zi, în București, au căzut zăpezi de 115l/mp, iar vântul sufla cu 126 de kilometri pe oră. Astfel, în Capitală și în tot sud-estul țării s-au format zăpezi de 5 metri. Deloc surprinzător, întregul oraș a înțepenit. Oamenii au rămas în case, unii ca să se adăpostească, alții fiind blocați în propriile cămine. După ce ziua de 3 februarie a trecut, Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Române i-a chemat pe toți românii capabili la muncă să iasă să deszăpezească orașele, deoarece aceștia erau „datori” să curețe zăpada și să aprovizioneze populația cu cele necesare. Teama unei morți cumplite, cauzată de foame și/sau de ger, i-a împins pe bucureșteni în stradă, la curățat străzile și trotuarele. Împreună, oamenii au săpat adevărate tunele, au curățat cât de mult au putut din zăpadă și au aruncat-o, treptat, în Dâmbovița. „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întâi pe partea cu cele două linii de transport şi câte un metru în plus, pe stânga şi pe dreapta”, acestea au fost indicațiile de curățare a zăpezii în București. Desigur, pe străzi au ieșit de nevoie și tancuri echipate cu pluguri, pentru a duce alimente oamenilor blocați în case, și au fost aduse chiar mașini de deszăpezit din Uniunea Sovietică. Viscolul a fost precedat de un ger cumplit, care a înghețat zăpada și a făcut-o și mai greu de curățat. Ultima iarnă cu adevărat grea din secolul XX – iarna din 1967 Noaptea de Anul Nou din 1966 a adus în București ninsori impresionante, care au durat preț de câteva zile și au dus la formarea de munți de zăpadă de câte 3 metri. Și atunci, tramvaiele, mașinile și viața în București în general au fost blocate preț de câteva zile, situația fiind rezolvată doar cu ajutorul mobilizării generale a populației.

Silvius Banica

Despre

Poze

Prieteni

Prieteni · 365

Editează postarea